01.02.2012

NRDO, Nr. 4, 2011

Noua Revistă de
Drepturile Omului

Nr. 4, 2011
Vol. 7 - octombrie-decembrie

Publicaţie trimestrială a Centrului de Studii Internaţionale

SUMAR

Editorial

I.

Elena-Irina Macovei, Discursul urii pe blogurile şi forumurile unor publicaţii din România
Gabriel Andreescu, O nouă sancționare a domnului Traian Băsescu de către CNCD. Exercițiul libertății de exprimare în dezbaterea politicilor publice pentru romi
George Eduard Roghină, Dreptul la autodeterminare în context internaţional
István Haller, Calitatea procesuală activă în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării

II.

Hotărârea CNCD cu privire la declarațiile publice ale domnului Traian Băsescu
Hotărârea CNCD cu privire la ridicarea unui zid care desparte locuinţe sociale ocupate de romi
Hotărârea CNCD privind Ordinul Ministrului Sănătății 232/2011

III.

Diana Olar, Lautsi et alii c. Italia

****
Elena-Irina Macovei, Discursul urii pe blogurile şi forumurile unor publicaţii din România - The study aims to analyse the Romanian online hate speech, focusing on identifying the themes within it and on presenting the methods of dissemination of ideas. Following a content analysis of the opinions on the blogs and on the Romanian publications forums, from a vast documentary material, accumulated during a period of six years (2003-2009), have resulted four main themes: anti-Semitism, racism, xenophobia and homophobia. The authors present them in a critical approach and illustrate them through examples, describing also their forms of propagation: text, lyrics (melodies) and images.
=======================

Gabriel Andreescu: Compromiterea lui Mircea Iorgulescu: responsabilităţi (I), în:România Literară, Nr. 714/02/2014 - 20/02/2014; Compromiterea lui Mircea Iorgulescu: responsabilităţi (II) „Mirel“, în: România Literară, Nr. 8, 21/02/2014 - 27/02/2014; 

Actualizat: 17. 3. 2014

========================

CNSAS s-a dovedit un instrument de acoperire si nu de deconspirare a fostei Securitati 

Legea 187/1999 si primul an de activitate a Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii

GabrielAndreescu
1.Legislatia adresata mostenirii comunismului
Tema mostenirii comunismului s-a manifestat viu si radical în România datorita felului în care s-a produs schimbarea: printr-o revolta populara care a facut peste o mie de victime. Una dintre cererile cel mai des exprimate prin presa si prin demonstratii de strada, imediat dupa 22 decembrie 1989, a fost eliminarea fostilor responsabili ai regimului comunist din viata publica. Structura de putere creata imediat dupa revolutie, Consiliul Frontului de Salvare Nationala, a mizat pe continuitate. Polarizarea politica înaintea alegerilor din luna mai 1990 poate fi descrisa si drept o competitie între cei care doreau limitarea accesului la functiile publice, cel putin pentru o perioada, a responsabililor regimului comunist - o lustratie româneasca - si cei din urma. Documentul programatic al lustratiei a fost Proclamatia de la Timisoara. La "Punctul 8" al Proclamatiei, care prevedea limitarea pentru o perioada a drepturilor electorale a fostilor lideri comunisti si ai Securitatii, au aderat partidele istorice, formatiunea reprezentativa a comunitatii maghiare (UDMR) si mai multe organizatii civice pro-democratice. Rezultatul alegerilor din 20 mai 1990: victoria Frontului Salvarii Nationale si alegerea lui Ion Iliescu ca presedinte al României – fost lider comunist -, a pus capat, din punct de vedere politic, proiectului unei lustratii românesti.
S-a reusit, în schimb, adoptarea, în acea perioada, aunei legi reparatorii pentru victimele comunismului. Decretul-lege 118/1990 a asigurat un numar de drepturi compensatorii celor care au fost închisi, deportati, internati în spitale psihiatrice sau au suferit daune datorita persecutiei pe motive politice.
Tema mostenirii comuniste a ramas înca un timp pe agenda vietii politice din România. La 13 octombrie 1993, Alianta Civica a lansat un proiect de lege privind responsabilitatea regimului comunist. Modelul acestui proiect de act normativ a fost legea ceha[1]. Conform declaratiilor, legea era gândita “nu ca o revansa asupra membrilor de partid, ci ca o modalitate pentru depasirea si asumarea trecutului”[2]. Proiectul de lege sustineaca Partidul comunist român, conducerea sa si cei care au pus în practica, în mod activ, regimul totalitar sunt responsabili pentru consecintele acestuia. În conformitate cu art. 1 al proiectului, Parlamentul României urma sa condamne "politic regimul comunist instalat în România între anii 1945 si 1989, ca fiind criminal si nelegitim”. Dintre prevederile cu consecinte juridice se numarau art. 4: “Instaurarea regimului comunist, între anii 1945 si 1989, constituie o împrejurare de neînlaturat, care, conform art. 128 din Codul penal, suspenda cursul prescriptiei raspunderii penale...” si art. 6 privind amendarea Legii electorale, în sensul introducerii unui mecanism de sesizare la Curtea constitutionala.
Proiectul de lege propus de catre Alianta Civica nu a fost sustinut decât formal de catre Conventia Demcratica din România, din care aceasta facea parte. El nu a intrat niciodata în dezbaterea parlamentara. O implicare româneasca în chestiunea mostenirii comuniste, la mijlocul anior '90, de data aceasta în plan international, a fost raportul privind lichidarea mostenirii sistemelor totalitare de tip comunist din Europa. Acesta raport, sustinut de catre Adrian Severin a fost adoptat de catre Adunarea parlamentara a Consiliului Europei devenind "doctrina europeana în ceea ce priveste democratizarea tarilor post-comuniste în tranzitie"[3]. Si acest raport privea o condamnare politica a regimului comunist, dar nu avea consecinte de tipul lustratiei.
2.Adoptarea Legii accesului la propriul dosar si deconspirarea securitatii ca politie politica
Tema lustratiei si a unui proces al comunismului, prezenta intens în viata publica în anul 1990, s-a diluat încet-încet, odata cu consolidareamecanismelor democratice si a clasei politice învingatoare la alegerile din 20 mai 1990. A ramas însa o cerere constanta a unor organizatii ale societatii civile accesul la dosarele întocmite populatiei de catre Securitate si cunoasterea activitatii membrilor Securitatii, responsabili pentru represiunea din timpul regimului totalitar.
Un numar de oameni politici, alesi în Parlamentul României, au sustinut, la rândul lor, adoptarea unei legi prin care sa se asigure accesul la arhivele Securitatii. Dintre acestia, cel mai cunoscut este presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din România, Constantin Ticu Dumitrescu, membru PNTCD si senator pâna la alegerile din toamna anului 2000. El a fost initiatorul unui proiect de lege care în faza initiala era o forma elementara de lustratie, ca în final sa devina Legea nr. 187, a accesului la propriul dosar si deconspirarea securitatii ca politie politica, intrata în vigoare la data 9 decembrie 1999, când a fost publicata în Monitorul Oficial. Legea a fost adoptata în urma unor lungi dezbateri parlamentare, în timpul carora s-a încercat subminarea ei sau cel putin, amânarea adoptarii ei cât mai mult timp posibil. Este de notat ca în ultimele luni ale dezbaterii, initiativa "Ticu Dumitrescu" a intrat în competitie cu un alt proiect, prezentat de deputatii PNTCD Mihai Gheorghiu si Radu Ghidau[4]. În final, proiectul legii accesului la propriul dosar si deconspirarea securitatii ca politie politica a fost adoptat de catre Parlament cu multe amendamente fata de varianta initiala. 
3.Aspecte controversate ale Legii accesului la propriul dosar
Imediat dupa ce Legea accesului la propriul dosar si deconspirarea securitatii ca politie politica a fost adoptata a urmat un cor de critici la adresa actului normativ. Însusi initiatorul, Constantin Ticu Dumitrescu, a sustinut ca "nu îsi mai recunoaste legea". La nivelul opiniei publice a fost indusa opinia ca ne aflam în fata unui instrument relativ slab si predestinat esecului.
În aceasta chestiune trebuie distinse aspectele de tehnica legislativa si chestiunile de fond ale legii. În privinta primelor se poate spune ca textul legii sufera de anumite defectiuni tinând, în primul rând, de precizie, de punerea în acord a diferitelor articole al legii, de corecta codificare a vointei politice.
3.1Accesul la propriul dosar: limitele accesului
În conformitate cu Legea 187/1999, accesul la propriul dosar este asigurat fiecarui "cetatean român sau strain care dupa 1945 a avut cetatenie româna", prin "studierea nemijlocita a dosarului" si "eliberarea de copii" (art. 1, (1)) daca acestea "nu cuprind pasajele referitoare la o terta persoana care poate fi afectata major" (art. 13, (2), b)).
Este de subliniat ca, în acest sens, legea româna este mai cuprinzatoare decât Legea germana a dosarelor STASI/1991, care cere ca informatiile referitoare la alte persoane sau terti sa fie anonimizate inclusiv la citirea dosarului.
Se pune întrebarea daca nu cumva aceasta libertate în cunoasterea unor date despre terte persoane, înregistrate în dosare, este exagerata. (Prin "terte persoane" întelegem nu colaboratorii sau agentii care apar cu nume real sau codificat în dosarele create de fosta Securitate, ci alte persoane neimplicate în activitatea informativa, despre care exista referiri în materialele de arhiva.) Raspunsul se gaseste în cerinta constitutionala de a proteja viata intima si privata. Dezvaluirile au ca sursa doua institutii publice: fosta Securitate, care a produs dosarele, pâna în 1989 si CNSAS, care aduce la cunostinta astazi informatii capabile, în principiu, sa afecteze tertele persoane. Este legitim, în sensul argumentului anterior, ca persoanele afectate sa reclame statului încalcarea unui drept de care sunt îndriduite sa beneficieze.
3.2Accesul la propriul dosar: termenul
În conformitate cu art. art. 12, CNSAS trebuie "sa raspunda solicitarii [de acces la propriul dosar] în termen de 30 de zile". Sensul legii pare clar: se face referire la asigurarea dreptului de acces. Dar formularea "a raspunde solicitarii" este oarecum imprecisa si lasa loc unor interpretari. Asta si a facut Colegiul CNSAS, când a elaborat Regulamentul de organizare si functionare a CNSAS, adoptat apoi de catre Parlamentul României prin Hotarârea nr. 17 din 16.05.2000. În art. 25, (2) al Regulamentului, termenul de 30 de zile este interpretat ca perioada pâna când CNSAS va comunica petitionarului daca exista dosarul personal, data si locul când acesta îsi va consulta dosarul.
Interpretarea reduce obligatia CNSAS numai la informarea în termen de 30 de zile asupra posibilitatii de acces a solicitantului la propriul dosar. În regulament nu mai apare nici o referire la termenul în care se acorda consultarea propriu-zisa a dosarului. Regulamentul a intentionat, evident, diluarea dreptului conferit prin lege. Numai ca Hotarârea Parlamentului are o putere juridica inferioara legii. Iata de ce solicitantii sunt legitimati sa ceara respectarea dreptului lor în sensul Legii 187/1999 si nu ai Regulamentului.
Dar, chiar daca termenul de 30 de zile este acceptat numai orientativ, datorita practicii – pot fi avute în vedere dificultati care sa nu permita, obiectiv, accesul la dosar în acest interval de timp -, totusi, si în acest caz este obligatoriu sa se aiba în vedere un termen "rezonabil". Altfel, conform principiului: "amânarea exercitarii dreptului înseamna negarea dreptului", întârzierea exagerata motivata de CNSAS prin schimbarea operata de Regulament înseamna o violare a dreptului conferit cetatenilor prin art. 1 al Legii 187/1999.
3.3Agenti si colaboratori ai Securitatii: categoriile
Persoanele despre care se pot cere informatii în legatura cu eventuala lor calitate de agent sau de colaborator al organelor de Securitate formeaza o categorie larga, de la presedinte, membri ai guvernului si ai parlamentului, pâna la lideri ai asociatiilor si fundatiilor ori preoti. La acest punct Legea româna se poate compara cu greu cu legea germana, care cuprinde categorii în plus dar si altele în minus.
Este legitima o astfel de larga circumscriere? Este ea fireasca? Nu exista argumente în sensul ca fosta colaborare a cuiva cu Securitatea apartine de sfera privata si deci, trebuie limitata. A ramas de vointa forului legiuitor sa decida când fosta colaborare cu Securitatea constituie o infomatie de interes public si când nu. Astfel, includerea pe lista a liderilor de organizatii neguvernamentale trebuie corelata cu impactul pe care îl au unele ONG-uri în viata publica.Referirea la toti preotii are ca argument prejudiciul grav pe care colaborationismul acestora l-a adus credinciosilor.
Nu credem, în acest sens, ca numarul celor despre care se pot cere informatii prin Lega 187/1999 este excesiv.
3.4 Agenti si colaboratori: Securitatea ca politie politica
O distinctie fundamentala a Legii române în raport cu Legea germana este refuzul de a lua drept subiect Securitatea ca totalitate (analogul STASI), ci numai dimensiunea ei de politie politica.Avem aici doua paradigme distincte, care s-au confruntat înaintea, în timpul si dupa adoptarea Legii 187/1999, între specialisti dar nu mai putin la nivelul opiniei publice.
Prima paradigma vede în Securitate un instrument al statutului totalitar de esenta represiva. Orice a fost conectat la Securitate este condamnabil si constituie astazi o problema de interes public.
A doua perspectiva, mai permisiva, sustine ca trebuie sa se distinga între activitatile Securitatii, care au avut ca scop limitarea drepturilor si libertatilor omului si exercitarea unor functii specifice oricarui stat. Astfel, urmarirea teroristilor, spionajul economic, activitatile administrative, chiar daca având toate scopul de a întari regimul comunist, nu ar trebui culpabilizate.
Aceasta ultima perspectiva a învins în Parlament. Astfel, titlul legii face referire la “Securitate ca politie politica”, prin asta întelegându-se “acele structuri ale Securitatii, create pentru instaurarea si mentinerea puterii totalitar-comuniste” (art. 5 (1)) - si nu “Securitatea în totalitate”. Publicarea listei ofiterilor si subofiterilor de securitate se face relativ la cei “implicati în activitati de politie politica” (art. 17 (2)). E adevarat ca dintr-o neglijenta de tehnica legislativa, articolul 5 (2) defineste drept agent de securitate, ca politie politica, orice persoana care a îndeplinit calitatea de lucrator operativ, inclusiv acoperit, al organelor de securitate în perioada 1945-1989” (art. 5 (2)). Art. 5 (2) nu a fost pus în acord cu celelalte articole enuntate anterior. Dar o evaluare pe ansamblu a legii, a intentiilor legiuitorului indica optiunea pentru separarea activitatilor de politie politica din ansamblul activitatilor Securitatii.
Trebuie subliniat în plus ca distinctia “Securitate”-“Securitate ca politie politica” nu este doar una legata de numarul celor despre care se pot face dezvaluiri. Ci ea are un impact major asupra procedurilor, complicând mult aplicarea legii.
3.5 Agenti si colaboratori: rolul Colegiului CNSAS
Un efect direct al optiunii Parlamentului este cresterea considerabila a rolului Colegiului CNSAS. Acesta nu este doar un administrator de dosare (elaborate de Securitate) ci si un "judecator" care evalueaza în ce caz avem de-a face cu activitati de "politie politica" si în ce caz este vorba de fapte care nu cad în aceasta categorie.
În exercitarea atributiilor sale, Colegiul CNSAS este chemat sa foloseasca o interpretare "extensiva" a sintagmei "politie politica". Pe de o parte, trebuie luate în considerare si efectele indirecte ale unor activitati ale Securitatii asupra drepturilor si libertatilor fundamentale. Pe de alta parte, alineatele (2), (3), (4) si (5) ale art. 5 ale legii arata ca activitatile de politie politica acopera o paleta larga de actiuni de informare care transcend sfera Securitatii, incluzând orice alte "structuri de represiune ale regimului totalitar comunist" (art. 5, (5)). Daca spiritul Legii 187/1999 consta într-o larga întelegere a sensului "politie politica", atunci o masura a prestatiei Colegiului CNSAS este tocmai capacitatea sa de a identifica prezenta "politiei politice" si acolo unde ea nu transpare imediat. 
3.6 Agenti acoperiti: identificarea si dezvaluirea lor
În lista persoanelor despre care se pot obtine informatii - în legatura cu eventuala lor colaborare cu Securitatea, ca politie politica - apar directorii si adjunctii lor ai Serviciului Român de Informatii, ai Serviciului de Informatii Externe, ai Serviciului de Protectie si Paza, ai Serviciului de Telecomunicatii Speciale. Nu se pot obtine deci informatii privind lucratorii operativi în general si lucratorii acoperiti, în particular. Absenta acestor categorii a determinat, de altfel, trimiterea proiectului de lege la Curtea Constitutionala sub acuzatia de neconstitutionalitate, relativ la art. 31 din Constitutie, care se refera la accesul cetateanului la informatia de interes public. Prin Decizia nr. 203/1999, Curtea Constitutionala a respins sesizarea. Argumentul comun al institutiilor publice care au trimis opiniile lor Curtii este, în esenta, ca accesul la informatia de interes public nu trebuie sa prejudicieze siguranta nationala.
Aceasta omisiune a legii a fost una dintre cele mai dezbatute, multe voci criticând sever absenta de pe lista a lucratorilor celor patru servicii.
În conformitate cu art. 17, (2) al Legii 187/1999, Consiliul trebuie sa asigure publicarea în Monitorul oficial al României a datelor privind "functiile detinute de ofiterii si subofiterii de securitate, activi sau acoperiti, care au desfasurat activitati de politie politica". Aceasta prevedere trebuie pusa în legatura cu Legea privind organizarea si functionarea Serviciului Român de Informatii nr. 14/1992, al carui art. 27 exclude angajarea unor persoane care, "facând parte din structurile represive ale statului totalitar, au comis abuzuri, informatorii si colaboratorii securitatii, precum si fostii activisti ai partidului comunist, vinovati de fapte îndreptate împotriva drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului". Formularea Legii 14/1992 acopera, evident activitatile de politie politica avute în vedere de Legea 187/1999.
Cu alte cuvinte, lucratorii SRI nici nu pot face parte din categoria avuta în vedere de Legea 187/1999. În ceea ce priveste lucratorii care au fost ofiteri si subofiteri ai fostei Securitati, opinia publica ar putea recunoaste eventuala încalcare a prevederilor legale de catre SRI daca lista din Monitorul oficial al României ar cuprinde persoane angajate astazi de SRI. Iata de ce întârzierea darii publicitatii acestei liste reprezinta una dintre cele mai grave disfunctionalitati ale Colegiului CNSAS.
În ceea ce îi priveste pe lucratorii acoperiti, acestia sunt protejati prin lege. Marele pericol care apare în acest caz este ca absenta lucratorilor acoperiti din Legea 187/1999 sa se interpreteze ca permitând detinatorilor de dosare sa ascunda, inclusiv Colegiului CNSAS, datele despre colaborarea cu Securitatea ca politie politica a acestor lucratori.
O astfel de interpretare nu ar fi corecta în masura în care “protectia” asigurata de autoritati se refera la apartenenta celor în cauza la structurile informative si nu la fosta colaborare cu Securitatea ca politie politica. În momentul în care un lucrator acoperit va fi identificat ca fi facut politie politica, el este “deconspirat” de catre CNSAS relativ la functia pe care o ocupa – aflata pe lista a)-z) a art. 2 -, dar nu ca lucrator acoperit.Desigur însa, din acel moment institutia angajatoare – SRI, SIE – trebuie sa întrerupa celui în cauza raportul de serviciu.
3.7 Agenti si colaboratori: administrarea probelor
Art. 15, (5) al Legii 187/1999 enunta: "Calitatea de agent sau colaborator al organelor de securitate se stabileste de catre Consiliu prin probele aflate în evidentele organelor de securitate, coroborate cu probe cum ar fi: angajamentul scris si semnat de cel în cauza, rapoarte, sinteze informative, înscrisuri olografe si dovezi, indiferent de suportul pe care s-ar afla, din arhivele securitatii".
Pe scurt, art. 15 alin (5) ar sugera ca "dovada calitatii de agent sau colaborator sa vina din "arhivele securitatii" - si nu din alta parte. De acest lucru s-au prevalat membrii Colegiului CNSAS, pentru a explica de ce Colegiul nu confirma colaborarea cu Securitatea a unor persoanedespre care existau dovezi publice în acest sens. 
Daca am urma interpretarea Colegiului CNSAS, am intra în conflict cu principiile generale care guverneaza Legea 187/1999. Într-adevar, unul din scopurile fundamentale ale legii este asigurarea dreptului de acces la o informatie, anume, privind calitatea de agent sau colaborator al organelor de securitate ca politie politica a unor persoane enumerate de lege, informatie considerata a fi "de interes public". Prin asta, legea asigura exercitarea unui drept constitutional (art. 31). În scopul realizarii în practica a dreptului, legea a stabilit crearea CNSAS: "Pentru aplicarea prevederilor prezentei legi se înfiinteaza CNSAS..." ca "organism autonom cu personalitate juridica, supus controlului Paralamentului" (alin (2), art 7 (1)).
În interpretarea Colegiului CNSAS, un organism chemat sa asigure exercitarea, de catre cetatenii României, a unui drept constitutional - accesul la o informatie de interes public - ar fi obligat sa se limiteze la utilizarea - repetam, în exclusivitate - a materialelor existente în arhiva Securitatii. Cu alte cuvinte, materiale reprezentative, doveditoare pentru Colegiul CNSAS - acesta stabilind calitatea de agent sau colaborator- , nu ar fi utilizabile de catre institutie întrucât nu se afla în arhiva Securitatii. Chiar daca ar exista probe spectaculoase, aflate la îndemâna opiniei publice - cum ar fi declaratii privind existenta dosarului lui Gheorghe Ursu - sau din arhive straine - sa zicem, declaratiile depuse sub juramânt de teroristul Carlos privind întelegerile sale cu Securitatea - Colegiul CNSAS ar trebui sa dezminta colaborationismul celui în cauza, daca nu gaseste în arhiva Securitatii propriile probe.
Ar aparea, în aceasta situatie, un conflict între caracterul dreptului care trebuie asigurat - obligatia CNSAS de aasigura acest drept în conditiile autonomiei sale - si o prevedere a legii de natura procedurala. (Art. 15, (5) are caracter procedural, în timp ce art. 2 al legii 187/1999 se refera la un drept de natura constitutionala.) Într-un asemenea caz ar aparea o problema de constitutionalitate. Numai ca situatia este transata prin art. 5, alin (6): "Implicarea în activitatea de politie politica a persoanelor prevazute la art. 2se stabileste pe baza datelor, probelor si indiciilor existente în dosarele care fac obiectul cercetarii, precum si prin orice înscrisuri prezentate de orice persoana interesata în cazul lipsei, alterarii sau descompletarii dosarului". 
Articolul care se afla în partea de dispozitii generale si are în acest sens o putere mai mare decât art. 15, indica limpede posibilitatea (si obligatia) urtilizarii unor probe diverse, nu numai a probelor din Arhivele Securitatii.
Perspectiva legiuitorului este întarita de prevederile care se refera la persoanele asimilate colaboratorilor:
"Sunt asimilati colaboratorilor prevazuti la alin. (3) persoanele care au avut competente decizionale, juridice ori politice sau care prin abuz de putere politica au luat decizii la nivel central sau local, cu privire la activitatea securitatii sau cu privire la activitatea altor structuri de represiune ale regimului totalitar comunist".
Având în vedere ca unele din aceste persoane se aflau, în principiu, pe o scara ierarhica superioara Securitatii este firesc sa presupunem, indiferent de realitatile informale ale regimului comunist din România, ca ele nu erau urmarite informativ. Ca urmare, acestea nu ar avea dosare în Arhiva Securitatii care sa permita dezvaluirea deciziilor lor. Dar ar fi fost incoerent ca legiuitorul sa fi avut în vedere dezvaluirea unor cazuri de colaborare pentru care nu ar fi fost asigurata existenta probelor.
3.8 Dosarele privind siguranta nationala: gestionarea arhivelor si definirea procedurilor
În faza discutarii proiectului de lege privind accesul la propriul dosar si deconspirarea Securitatii ca politie politica s-au confruntat doua optici. Prima vedea în dosarele Securitatii expresia unui sistem opresiv care nu avea nici o legatura cu interesele nationale si ca urmare, tot ce se referea la activitatea Securitatii de dinainte de 1989 nu ar fi relevant pentru siguranta nationala a statului român de dupa 1989. Optica opusa sustinea existenta în arhive a unor date de siguranta nationala care transcend schimbarea de regim.
Ultima interpretare a învins în Parlament. Rezultatul apare în art. 20 al Legii 187/1999: "Colegiul Consiliului primeste în gestiune toate documentele privitoare la exercitarea drepturilor prevazute în prezenta lege" (alin (1)) iar "membrii Colegiului au acces neîngradit la documentele prevazute în alin. (1)" (alin. (2)), cu exceptia celor "care privesc siguranta nationala".
Cum Legea privind siguranta nationala a României 51/1991 acorda SRI, SIE, SPP[5] competenta în materie de siguranta nationala, ar fi fost în logica institutionala ca detinatorii de arhive sa decida ei care sunt dosarele la care membrii Colegiului nu pot avea acces – acestea privind siguranta nationala. 
Numai ca, datorita suspiciunilor privind functionarea SRI si privind interesele conjugate ale unor factori politici cu cele ale unor lucratori ai Serviciului – probate în trecut –, în Legea 187/1999 a mai fost adaugat un articol care impune “Stabilirea în concret a dosarelor care privesc siguranta nationala, prevazute la alin. (1), se va face de comun acord de Consiliu, împreuna cu institutiile detinatoare. În caz de divergenta, hotarârea va fi adoptata de Consiliul Suprem de Aparare al Tarii” (art. 21, (6)). 
Pe baza acestuia, între CNSAS si SRI s-a semnat un protocol care defineste componenta unei comisii mixte CNSAS-SRI. 
În contextul acestui protocol si al suspiciunilor motivate fata de atitudinea SRI în materia accesului la dosare, important este activismul CNSAS, altfel spus, accentul pus pe investigatiile proprii în cadrul arhivelor, în virtutea dreptului membrilor Colegiului de a avea "acces neîngradit la documentele prevazute la alin. (1)". Numai în acest mod se pot "aduce la lumina" dosarele delicate, care obliga la o interpretare mai atenta a naturii lor si pe care SRI ar putea prefera sa le evite, motivând prevederile art. 20. 
Datorita potentialului caracter neclar al statutului unor dosare - fac ele sau nu parte din domeniul sigurantei nationale - situatia trebuie judecata în sensul unui principiu check and balance, CNSAS promovând interesele cetateanului de a avea acces cât mai larg la informatii iar SRI promovând la rândul sau interesele sigurantei nationale. 
4. Activitatea Colegiului Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii
Dupa cum s-a amintit în prima parte a acestei analize, anumite detalii ale Legii 187/1999 si în primul rând, necesitatea de a "judeca" calitatea de agent sau colaborator al Securitatii ca politie politica, dau o importanta considerabila Colegiului CNSAS. Cum orice responsabilitate se traduce printr-o datorie, acesta ar fi obligat, în principiu, sa-si defineasca cu rigoare metodologia de lucru interna, sa decida coerent un sistem de obiective si prioritati, sa produca un numar de reguli explicite în relatiile cu alte institutii si sa asigure aplicarea lor. Exceptând protocolul de lucru cu SRI - si acesta stabilit inadecvat, în termeni defensivi - nici una dintre aceste exigente minimale ale activitatii sale nu a fost realizata la peste un an de zile de când CNSAS functioneaza deplin - dupa adoptarea de catre Parlament a Regulamentului de organizare si functionare a CNSAS, la 16 mai 2000. Asa cum era de asteptat, absenta unui cadru de lucru organizat a dus la compromiterea grava a aplicarii Legii 187/1999, creând premisele contestarii atât a legii ca atare cât si a functionalitatii acestei institutii.
4.1 Numirea Colegiului CNSAS si încercarea de amânare a adoptarii si aplicarii legii
Adoptarea Legii privind accesul la propriul dosar si deconspirarea securitatii ca politie politica a fost amânata prin tot felul de pretexte chiar în ultima faza a demersului legislativ. Au fost introduse zeci de amendamente, multe dintre ele absurde. Au fost elaborate si trimise la Camere proiecte alternative. În ciuda tuturor obstacolelor, Legea privind accesul la propriul dosar si deconspirarea securitatii ca politie politica a fost totusi promulgata la sfârsitul anului 1999. Conform termenelor procedurilor, ea urma sa fie aplicata deplin în circa doua luni de la promulgare.
La putin timp dupa ce presedintele României, Emil Constantinescu, a iesit pe postul national de televiziune sa anunte promulgarea legii, aceasta a si fost încalcata. La cererea Grupului pentru Dialog Social, Consiliul Suprem de Aparare al Tarii a anuntat ca nu exista documente privind legaturi cu Securitatea ale noului premier - numit la începutul anului 2000 împreuna cu noul sau guvern. Nu au fost însa facute anunturi privind situatia celorlalti ministri ai Cabinetului Isarescu. Membrii Guvernului au negat, prin semnatura, colaborarea lor cu Securitatea, dar "metoda" nu corespundea prevederilor legii. Conform art. 2 ale Legii 187/1999, la cerere - si aceasta fusese facuta – institutiile abilitate trebuie sa dea informatii cu privire la trecutul candidatilor pentru pozitia de ministru. Este adevarat ca nu exista înca institutia specifica, Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii – care, pentru acest caz s-ar fi putut sesiza si din oficiu. Dar legea, odata promulgata si publicata în Monitorul Oficial al României, era în vigoare. În lipsa Consiliului, alte autoritati publice trebuiau sa-i îndeplineasca functiile. Ceea ce, am vazut, s-a întâmplat în cazul premierului, pentru care CSAT a emis un comunicat. Consiliul Suprem de Aparare al Tarii era însa dator sa faca investigatii asemanatoare pentru tot Executivul.
A urmat încercarea de compromitere a legii de catre Partidul Democrat. PD a propus drept candidati pentru Colegiul CNSAS pe Andrei Plesu si Mircea Dinescu, fosti membri ai Partidului Comunist Român. Conform art. 8 (2) al Legii 187/1999, "Calitatea de membru al Colegiului Consiliului nu poate fi acordata persoanelor care au facut sau fac parte din partide politice". Dezbaterea larga a situatiei create a dus la amânarea votarii Colegiului CNSAS. Acceptarea de catre Andrei Plesu si Mircea Dinescu sa apara pe lista cu candidaturi si votarea lor de catre Parlament a creat o grava problema de legitimitate pentru Colegiul CNSAS.
A doua încalcare a prevederilor legii l-a avut ca subiect pe Horia-Roman Patapievici. Comisia juridica a votat într-o prima etapa împotriva lui desi legea o abilita sa se pronunte, exclusiv, asupra conditiilor impuse candidatilor (conform art. 8 (4)): a fost sau nu agent al Securitatii?; a fost sau nu membru al unei organizatii potrivnice drepturilor omului?; a fost sau nu condamnat de drept comun?; a facut sau nu vreodata parte din vreun partid politic?
Cu o mare întârziere fata de termenele indicate de catre Legea 187/1999 - în art. 8 (3) si (5) - s-a votat lista cuprinzând membrii Colegiului CNSAS. Urma ca în termen de 5 zile, Colegiul sa-si aleagaun presedinte, un vicepresedinte si un secretar (art. 8 (7)) si apoi sa elaboreze un regulament în maximum 30 de zile de la data constituirii (art. 8, (9)) care sa fie adoptat prin Hotarâre a Parlamentului în cel mult 15 zile de la sesizare.
Regulamentul de organizare si functionare a fost adoptat abia la 16 mai 2000, deci la circa 5 luni de la intrarea în vigoare a Legii 187/1999. Responsabilitatea o împart, pentru aceasta, atât membrii celor doua Camere cât si membrii Colegiului CNSAS care nu au grabit derularea celorlalte faze odata, numiti în aceasta pozitie.
În plus, Primaria Municipiului Bucuresti nu si-a onorat nici pâna în anul 2001 obligatia stipulata în art.11 (1), de a asigura CNSAS "spatiile corespunzatoare desfasurarii activitatii", desi legea îi impunea termenul de 30 de zile de la intrarea ei în vigoare. Colegiul CNSAS nu a folosit mijloacele legale care îi stateau la dispozitie pentru a obliga Primaria Bucurestiului sa îsi respecte obligatia.
4. 2Colegiul CNSAS si asigurarea conditiilor de acces la propriul dosar
În virtutea competentelor date prin art. 7 (1), de a aplica prevederile Legii 187/1999, Colegiul CNSAS avea o libertate deplina: (i) sa se pronunte asupra conditiilor care ar fi facut posibil accesul la dosarele personale ale celor care si-au exprimat dorinta, în conditiile legii, sa le cerceteze; (ii) sa asigure investigarea eventualei colaborari cu fosta Securitate a subiectilor art. 2 a)-z). Cu exceptia dosarelor privind siguranta nationala, el nu avea obligatia sa se consulte sau sa ceara voie de la nici o alta autoritate - în particular, de la SRI, SIE etc. - privind modul în care administreaza aplicarea legii. (Ceea ce nu înseamna ca nu ar fi fost bine sa ceara sfaturi de la orice institutii sau persoane fizice si juridice.) Era tot de competenta Colegiului sa defineasca cadrul necesar pentru a proteja dosarele de curiozitatea unor persoane care nu aveau acces la ele, de eventuala lor deteriorare sau de intentia de a le însusi.
Corespondentul acestei libertati era obligatia sa asigure solicitatorilor accesul la dosare în termenii legii. Colegiul trebuia sa foloseasca drepturile conferite de lege pentru a impune respectarea actului normativ care i-a dat nastere. Afara de mijloacele administrative sau juridice – cum era cazul în relatia cu Primaria Municipiului Bucuresti – o alta cale era pur si simplu aceea de a folosi conditiile minime de spatiu cu imaginatie si profesionalism. Sensul existentei Colegiului era exercitarea, de catre solicitatori, a drepturilor oferite prin Legea 187/1999.
Contrar acestor principii, Colegiul CNSAS a amânat accesul la dosare a solicitatorilor. Mai mult, în totala discordanta cu obligatiile CNSAS si cu logica care trebuie sa guverneze o institutie, Colegiul a negat posibilitatea în sine de a asigura acest drept, plângându-se de lipsa de conditii si de lipsa de cooperare a altor institutii. Practic, Colegiul CNSAS a încercat sa “scape” de responsabilitatea aplicarii legii.
Un corolar al acestui comportament a fost “mascarea” CNSAS. Desi institutie publica, obligata sa acorde populatiei un acces cât mai larg si mai facil la “serviciile” sale, Colegiul s-a ascuns, practic, de ochii lumii. Telefoanele nu au fost puse la dispozitia serviciului de informatii al Telecom iar sediul a fost, o lunga perioada, plasat în Palatul Parlamentului, unde cetateanul obisnuit nu avea acces sau avea acces foarte greu.
Totusi, coordonatele sediului CNSAS au ajuns la un numar de potentiali beneficiari, fiind transmise “din gura în gura”, în virtutea relatiilor membrilor CNSAS cu lumea înconjuratoare. În ianuarie 2001, CNSAS si-a gasit un nou sediu si, ulterior, si-a schimbat telefoanele. Înca la acea data, telefoanele erau tinute la secret de catre Telecom iar publicitarea coordonatelor noului sediu a fost minima. O lunga perioada nu a fost asezata nici macar firma institutiei. O schimbare a acestui comportament a aparut în ultima decada a lunii februarie 2001, în urma scandalului creat atunci în presa de criticile la adresa Colegiului CNSAS.
În aceste conditii, în anul 2000 aproape nu a existat acces la dosare. Într-un efort de salvare a imaginii institutiei, Colegiul CNSAS a anuntat în luna martie 2001 coordonatele sale si a facut publicitate în jurul primelor persoane care si-au cercetat dosarul. Conditiile au ramas în continuare meschine – o simpla camera pentru cercetarea dosarului personal – si umilitoare – fiind facute sub o supraveghere exagerata si impoliticoasa. Efectul este o foarte lenta aplicare a legii, în continuare, în privinta accesului la dosarul personal.
4. 3 Colegiul CNSAS si respectarea termenelor de acces la propriul dosar
Asa cum s-a aratat la paragraful 3.2, Colegiul CNSAS a elaborat un Regulament care a lasat nedeterminat termenul pentru accesul solicitatorului la propriul dosar, împotriva spiritului Legii 187/1999 si împotriva principiilor si tehnicii juridice. În loc sa foloseasca ocazia elaborarii Regulamentului pentru a pune capat relativei imprecizii a textului legii, Colegiul a folosit-o în scopul diluarii obligatiilor sale. Acest fapt a facut ca, în acele cazuri în care solicitantul a ajuns sa-si cerceteze dosarul, intervalul de timp dintre momentul cererii si momentul exercitarii dreptului de acces sa fie foarte aleatoriu.
Mai mult, anumite interventii publice au aratat ca membrii Colegiului încearca sa echivaleze neimpunerea de catre Regulament a unui termen limita pentru accesul solicitantului la dosar drept posibilitate de a institui un arbitrariu deplin al Colegiului asupra termenului. Într-una dintre întrunirile semnificative pentru modul în care Colegiul vede aplicarea Legii 187/1999 – întrunirea de la Grupul pentru Dialog Social, din anul 2000, consacrata aplicarii Legii 187/1999, unde au participat si reprezentanti din conducerea SRI - un membru al Colegiului CNSAS, Horia-Roman Patapievici, a sustinut ca legea nu impune nici un termen Colegiului, si deci acesta nu ar avea nici o obligatie cu privire la momentul când va pune la dispozitie dosarul personal. Colegiul CNSAS a primit, de altfel, cereri pentru care nu a dat nici un raspuns, la peste un an de zile de la primirea cererii, în dispretul complet al prevederii actului normativ.[6]
4.4 Colegiul CNSAS si informarea cu privire la agenti si colaboratori. Inexistenta unui document de lucru
Colegiul CNSAS reprezinta, conform statutului sau, un “judecator” al calitatii de agent sau colaborator al Securitatii ca politie politica. Având în vedere responsabilitatea si dificultatea acestei sarcini, ar fi fost firesc ca din primul moment al activitatii sale, Colegiul sa elaboreze un document – un memorandum, un raport – asupra sensului pe care îl da sintagmei “politie politica” si asupra criteriilor si a altor instrumente metodologice pe care le utilizeaza pentru a confirma sau invalida calificativul de agent sau colaborator în sensul legii.
Un astfel de document de lucru ar fi fost necesar si pentru relatiile interne ale CNSAS – angajatii CNSAS urmând sa lucreze pe baza normelor indicate de Colegiu – si pentru relatiile externe ale CNSAS – în primul rând, cu detinatorii de arhive. Un document de aceasta natura ar fi asigurat identificarea imediata a unor largi categorii de agenti care, în virtutea compartimenelor unde au lucrat sau din alte motive, au desfasurat activitati de politie politica.
Un document metodologic ar fi permis CNSAS sa îsi asume obligatia prevazuta la art. 17 (2) - al carui enunt nu permite nici o ambiguitate: “Consiliul asigura publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, a datelor de identitate, inclusiv numele conspirative si functiile detinute de ofiterii si subofiterii de securitate, activi sau acoperiti, implicati în activitati de politie politica” -cel putin cu privire la categoriile care erau în mod evident subiectul legii. Pâna în luna august 2001, o astfel de lista nu a fost publicata.
Este adevarat ca legea nu impune nici un fel de termen pentru operatia de publicare. Dar, într-o astfel de situatie, aplicarea legii înseamna “a publica cât de repede este posibil”. Faptul ca darea publicitatii, cât mai rapida, a listei cu agenti este în spiritul legii rezulta si din valoarea practica a operatiei. Într-o multime de situatii – si în primul rând pentru listele de demnitari sau de candidaturi – pre-existenta unei liste de agenti simplifica mult raspunsul la care este obligat CNSAS în fiecare caz în parte.
4. 5Colegiul CNSAS si informarea cu privire la agenti si colaboratori. Greseli, gafe sireaua credinta 
Deficientelor Colegiului CNSAS de organizare a activitatii li se aduga greselile de aplicare a legii, prin folosirea gresita sau prin nefolosirea de catre Colegiu a unor prevederi. Dintre cazurile cele mai cunoscute ar fi de amintit cel al candidatului la primaria Bucurestiului, pe listele CDR, Marcian Bleahu. Urmare a înscrierii sale la alegerile locale din 2000 au fost facute dezvaluiri privind fosta legatura a candidatului Marcian Bleahu cu Securitatea. Colegiul CNSAS era obligat sa discute cu acesta înainte de a face publica informatia, pentru a-i da posibilitatea sa-si retraga candidatura, în conformitate cu art. 3. (3) al legii. Colegiul CNSAS a omis sa faca acest lucru si, dupa ce situatia creata a ajuns în dezbaterea presei, a refuzat sa-si exprime regretele pentru cele întâmplate.
La data de 8 septembrie 2000, înaintea alegerilor generale, presedintele Colegiului, dl Gheorghe Onisoru, explica presei un "aranjament" pe care dorea sa-l realizeze cu formatiunile politice: sa înceapa verificari ale unor liste probabile de candidaturi, înainte ca acestea sa devina oficiale. Se dorea, prin asta, sa se asigure o cât mai rapida verificare. Dar Legea 187/1999 nu accepta o asemenea strategie, pozitia presedintelui CNSAS exprimând lipsa de respect fata de prevederile legii.
La data de 23 noiembrie 2000, Colegiul a dat publicitatii primele rezultate ale verificarii candidatilor la alegerile generale. Colegiul a introdus o noutate, rubrica “colaboratori cu Securitatea, dar fara activitate de politie politica”. Aceasta distinctie nu se gaseste în lege si adaugarea ei nu este permisa. Efectul este diluarea diferentei dintre colaboratori si necolaboratori, producând o confuzie pe care opinia publica nu are cum sa o depaseasca - aceasta fiind chiar obligatia CNSAS.
Dar cea mai grava eroare a Colegiului CNSAS a constat în darea publicitatii a unor liste partiale, amânându-se verificarea finala a cadidatilor PRM si PD. Care a fost motivatia de fond a Legii 187/1999? Sa asigure societatii posibilitatea alegerii în cunostinta de cauza a persoanelor care au un rol important în destinul ei. Prin amânârea rezultatelor pentru PRM si PD, Colegiul CNSAS a avantajat anumite formatiuni în detrimentul altora.
Dintre greselile de evaluare, cele mai publicitate au fost cazurile Ludovic Rakoczi si Rizea Priboi. 
Ludovic Rakoczi a fost deputat UDMR si a candidat pe listele UDMR si în anul 2000. A fost trecut pe lista persoanelor care au desfasurat activitati de politie politica, ceea ce a dus la retragerea lui de pe liste si a adus daune familiei. În urma contestatiei din 7 decembrie 2000, CNSAS a recunoscut ca a gresit, fara sa faca publica eroarea[7].
Pe lista de candidati ai PDSR din anul 2000, gasiti a fi desfasurat activitati de politie politica, nu era prezent Ristea Priboi. Cazul a devenit o problema publica în momentul când Ristea Priboi a fost desemnat sef al Comisiei parlamentare de control a SIE. Acesta fusese, în anii ’80, seful-adjunct al Departamentului care se ocupa cu urmarirea disidentei din afara granitelor. În acea perioada au fost trimise cartile-bomba unor români, a fost înjunghiat un colaborator al Europei libere si a fost pusa o bomba la sediul postului de radio din München. Implicarea lui Ristea Priboi în activitati de politie politica era indiscutabila. Ca urmare, cazul a trezit un urias scandal[8].
Explicatiile presedintelui Colegiului CNSAS pentru neincluderea lui Ristea Priboi pe lsita agentilor sunt semnificative pentru modul de a proceda si pentru mentalitatea institutiei. Gheorghe Onisoru a sustinut ca "toate cele trei institutii care detin arhivele Securitatii - SRI, SIE si MApN - au raspuns ca nu figureaza cu activitati de politie politica".[9]
Legea spune însa ca evaluarea calitatii de colaborator sau de agent cu activitati de politie politica apartine CNSAS si nu institutiilor care detin arhivele. Colegiul CNSAS a invocat permanent nedetinerea arhivelor ca scuza pentru deficienta activitatii sale. Aceasta în conditiile în care este gestionarul arhivelor, având dreptul sa faca neîngradit investigatii asupra lor - exceptând cazul dosarelor privind siguranta nationala - iar daca i se pun îngradiri, are la dispozitie mijloace cu caracter penal, civil sau administrativ.
Este semnificativ ca “deconspirarea” lui Ristea Priboi s-a produs de abia când presa a obtinut "victoria" asupra PDSR. Declaratia Colegiului CNSAS, prin care recunostea activitatile de politie politica ale lui Ristea Priboi a fost facuta atunci când premierul Adrian Nastase, sustinatorul de pâna atunci al lui Priboi, a fost nevoit sa accepte verdictul opiniei publice. Din contra, pe parcusul celor câteva saptamâni cât s-a desfasurat cazul, Colegiul a urmat constant pozitia serviciilor de informatii, cu exceptia celui mai "indisciplinat" membru al Colegiului, Mircea Dinescu.
4.6Colegiul CNSAS si informarea cu privire la persoanele asimilate agentilor si colaboratorilor
Exista un singur caz în care opinia publica a ridicat situatia unei persoane asimilabila agentilor sau colaboratorilor în sensul Legii 187/1999: al candidatului la presedintie Ion Iliescu. Colegiul CNSAS a gasit ca Ion Iliescu nu a savârsit actiuni de politie politica. CDR 2000 a cerut, dupa acest rezultat, verificarea activitatii lui Ion Iliescu între 1974-1979, când a fost prim secretar al judetului Iasi[10].
Ca fost prim secretar de judet - printre alte demnitati detinute în timpul regimului comunist - Ion Iliescu era direct responsabil cu conducerea politicii partidului în promovarea dominatiei absolute a acestuia. Raporturile prim-secretarului cu Securitatea tratau exact eventualele atitudini politice neconforme – si nu, spre exemplu, cazurile de spionaj. Orice secretar de partid pe judet era inerent un instrument al aparatului de represiune.
Pozitii de demnitari supusi controlului CNSAS au si alte persoane care apartin aceleiasi categorii si peste care Colegiul CNSAS a trecut fara sa decida asupra asimilarii lor cu agentii si colaboratorii Securitatii. Unul este Gheorghi Prisacaru, senator, fost sef de Cabinet al fostului lider comunist Dascalescu. Ca atare, el a pus în aplicare deciziile luate la nivelul Cabinetului, al caror caracter de încalcare a drepturilor si libertatilor omului este indiscutabil.
4.8 Colegiul CNSAS si problema agentilor acoperiti
Au fost analizate în paragraful 3.6 implicatiile pe care le ridica existenta unor lucratori acoperiti care au facut politie politica. Este limpede ca un esec al identificarii lor de catre Colegiul CNSAS este posibil numai daca SRI sustrage, tainuieste, falsifica sau contraface dosarele sale, ceea ce se pedepseste, însa, conform art. 24 (2), în conformitate cu legea penala la care se majoreaza maximul pedepsei cu 2 ani. 
Primul instrument care ajuta la rezolvarea problemei agentilor acoperiti este publicarea listei fostilor agenti care au facut politie politica. Odata aceasta lista publicata, ar mai ramâne doar problema agentilor acoperiti-fosti colaboratori.
În aceste conditii este de înteles amânarea absolut nejustificata a publicarii listei de catre Colegiu. Un raspuns este pregatirea amendarii legii, în toamna anului 2001, într-un sens care sa îi dilueze complet puterea. Prin atitudinea sa, Colegiul CNSAS devine complice acelor sefi din cadrul serviciilor de informatii românesti care doresc, împotriva legii lor proprii, sa utilizeze si astazi fosti agenti care sunt responsabili pentru represiune politica[11].
Posibilitatea actiunii, printre noi, a unor agenti acoperiti, fosti ofiteri de Securitate, nu este deloc o amenintare artificiala. Anuntarea recenta, a absentei dosarelor de Securitate în cazul unor membri UDMR cu functii importante, al caror trecut face prea putin probabila o astfel de situatie, este un semnal serios ca ne putem afla în fata unor fosti ofiteri acoperiti.
4.6 Colegiul CNSAS si administrarea probelor
Conform articolului 20 al Legii accesului la propriul dosar si deconspirarea Securitatii ca Politie Politica, toate documentele privitoare la exercitarea drepturilor prevazute de lege sunt primite în gestiunea Colegiului Consiliului National. Exceptie fac doar cele privind siguranta nationala. Membrii Colegiului au acces neîngradit la documente. Conform aliniatului(3), Serviciul Român de Informatii si celelalte institutii care detin arhivele sunt obligate sa asigure cercetarea lor de catre Colegiu. În conformitate cu aliniatul (5), neîndeplinirea obligatiilor prevazute în aliniatele precedente atrage dupa sine raspunderea penala, administrativa, civila sau disciplinara a conducatorilor organelor competente.
Ca urmare, Colegiul nu are de ce sa astepte, cum o spun membrii sai, rezultatul verificarilor facute de alte institutii. Dl Gheorghe Onisoru nu are dreptul sa vorbeasca despre "reevealuarea" lui Ristea Priboi de catre SRI, SIE si Ministerul Apararii Nationale. Articolul 15, aliniatul (5) o spune fara nici-o ambiguitate: "Calitatea de agent sau colaborator al organelor de securitate se stabileste de catre Consiliu prin probele aflate în evidentele organelor de securitate", coroborate cu alte probe.
O alta pozitie defensiva, în defavoarea beneficiarilor Legii 187/1999, este negarea posibilitatii Colegiului de a folosi si alte probe decât cele aflate astazi în arhive - conform paragrafului 3.8. Ideea a fost exprimata cu diferite ocazii de presedintele Colegiului CNSAS, Gheorghe Onisoru. O astfel de afirmatie a facut si Horia-Roman Patapievici în sedinta amintita de la Grupul pentru Dialog Social, din anul 2000, insistând, contrar unora dintre opiniile celor prezenti, ca nu se poate recurge decât la ceea ce se gaseste în arhivele SRI.
Mergând pe acest rationament, Colegiul CNSAS nu a inclus pe lista colaboratorilor pe Corneliu Vadim Tudor, presedintele Partidului România Mare, desi acesta a fost un colaborator notoriu, confirmat cel putin prin articolele sale din vremea regimului comunist, când folosea date, indubitabil ale Securitatii, pentru a ataca intelectuali nealiniati aflati în tara sau în Occident. Neasumându-si luarea în considerare a unor date diverse, asa cum cere legea daca o interpretam în ansamblul articolelor ei, Colegiul CNSAS a compromis esential, prin felul în care a tratat cazul Corneliu Vadim Tudor, semnificatia Legii 187/1999.
"Regulamentul de organizare si functionare a Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii ca Politie Politica", votat de catre Parlamentul României la data de 16 mai 2000 rezolva si cazul dosarelor care pot privi siguranta nationala:. Conform articolului 17, aliniatul b): "Stabilirea în concret a dosarelor care privesc siguranta nationala se va face, de comun acord, de catre Colegiu, împreuna cu institutiile detinatoare ale acestora. În caz de divergenta, hotarârea va fi adoptata de Consiliul Suprem de Aparare al Tarii". 
Pentru ca prevederea acestui articol sa nu însemne un drept de veto al SRI pentru orice investigatie directa a CNSAS în arhive, era necesara structurarea arhivei, prin hotarârea Colegiului CNSAS - ca gestionar de arhive -, astfel ca într-o prima faza sa se faca o separare între o categorie de dosare – cele privind siguranta nationala - si celelalte. Lucrul acesta nu s-a întâmplat, Colegiului CNSAS preferând sa se derobeze de obligatiile care-i revin si sa culpabilizeze pe detinatorii de arhive pentru deficientele sale de functionare.
4. 7 Colegiul CNSAS si obedienta politica
Colegiul CNSAS a fost gândit în termenii unei cât mai mari independente politice. Aceasta a fost logica neacceptarii candidaturilor -pentru CNSAS - a oricarei persoane fosta membra de partid. Dar si alte detalii ale legii indica acelasi obiectiv: numirea Colegiului pe 6 ani - si nu pe durata mandatelor parlamentare -, raspunderea numai în fata Parlamentului, introducerea unor masuri penale, civile, administrative împotriva celor care saboteaza activitatea Colegiului etc.
Obedienta politica a Colegiului a devenit totusi evidenta cu trecerea timpului. Neîndeplinirea obligatiilor care-i revin privind aplicarea Legii 187/1999 constituie cea mai importanta manifestare a obedientei institutiei fata de fortele care conduc serviciile de informatii si domina astazi Parlamentul României.
Cazuri care exprima obedienta flagranta sunt cazurile Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor, Ristea Priboi. Toate trei au fost amintite anterior. Este de notat pozitia Colegiului CNSAS, când s-a cerut o a doua verificare a lui Ristea Priboi si când CNSAS a sustinut: nu exista - "pâna acum" -probe privind desfasurarea, de catre fostul ofiter de Securitate, a unor activitati de politie politica. Premierul Adrian Nastase facuse din acest caz o miza personala si nu accepta înca sa se dea batut. Referindu-se la decizia CNSAS de atunci, unul din membrii Colegiului CNSAS, Andrei Plesu, a sustinut la televiziune urmatoarea teza:."Este o decizie de etapa corecta". Colegiul CNSAS nu ia însa decizii în etape. "Corectitudinea de etapa" reprezenta, ca mesaj adresat opiniei publice interesate de acest caz, un act de obedienta fata de premierul care lupta înca pentru protejatul sau.
O forma de obedienta politica este si partizanatul. Mircea Dinescu s-a implicat în campania electorala la alegerile generale din 2000 ca agent de imagine al lui Teodor Stolojan. Tot spiritul Legii privind accesul la propriul dosar si deconspirarea Securitatii ca politie politica e împotriva unui astfel de partizanat.
Un caz de obedienta politica este si actiunea interna asupra unor angajati ai CNSAS care pot deveni “incomozi” pentru anumite forte din societatea româneasca. Astfel, Colegiul a refuzat absolut arbitrar avizarea plecarii din institutie a unuia dintre angajatii sai, pentru sustinerea unei teze de doctorat la Paris, Mircea Stanescu, dupa ce initial acesta avusese un raspuns verbal pozitiv din partea presedintelui Colegiului. Aceasta s-a întâmplat la scurt timp dupa ce Mircea Stanescu a semnat o declaratie de protest fata de presiunea care s-a exercitat asupra unui alt membru al CNSAS, Gabriel Catalan. Ulterior, Mircea Stanescu a fost dat afara din institutie.
Cazul tipic în acest sens este însa chiar Gabriel Catalan, amintit mai sus. Specializat pe tema relatiei Bisericii Ortodoxe Române cu miscarea legionara, Gabriel Catalan a reusit sa identifice de-a lungul timpului o serie de documente în arhivele SRI sau în arhivele centrale. Unele indicau anumite activitati legionare ale Patriarhului Teoctist. Un document gasit în Arhiva SRI, a carei copie se afla în posesia istoricului, nota despre Teoctist Arapasu ca "ar fi cunoscut pentru ca a practicat homosexualitatea". 
Un articol din ziarul Libertatea din 22 martie 2001, unde Gabriel Catalan era citat cu un comentariu facut în calitatea sa de istoric, pe tema notei despre Teoctist Arapasu, a dus la izbucnirea unui scandal de presa. Colegiul CNSAS a luat distanta fata de cele întâmplate desi nu avea nici o atributie sa se exprime în astfel de chestiuni. Gabriel Catalan a fost destituit la data de 26 martie 2001, desi el nu încalcase nici una dintre obligatiile pe care trebuia sa le respecte ca angajat al CNSAS, în confomitate cu art. 45 al Regulamentului de organizare si functionare. Hotarârea de demitere a fost luata în contextul unor declaratii împotriva lui Gabriel Catalan, în mass media, ale unor membri ai Colegiului CNSAS - precum Gheorghe Onisoru si Andrei Plesu. Acest comportament denota si el obedienta fata de atitudinea fortelor politice ortodoxiste.
5. Colegiul CNSAS împotriva societatii civile
La peste un an de la constituirea sa, Colegiul CNSAS, conceput sa serveasca cetatenii, sa fie alaturi de ei, dato sa faca justitie victimelor si sa dea vizibilitate fostilor responsabili pentru represiunea comunista, a devenit de fapt un instrument al fortelor care încearca sa conspire trecutul. Paradoxul face ca, în timp ce Colegiul CNSAS tot invoca impotenta fata de detinatorii de arhive– în realitate falsa –, el sa actioneze cu agresivitate împotriva eventualilor beneficiari ai Legii 187/1999.
5.1 Regulamentul
Aceasta politica împotriva cetateanului si de obstructionare a aplicarii legii începe cu Regulamentul pe care l-a elaborat. Colegiul CNSAS a urmarit diluarea prevederilor legii. În afara eliminarii termenului în care trebuie asigurat accesul la dosare, Colegiul a facut si alte interventii de acelasi tip. Astfel, Colegiul a hotarât ca sedintele sale sa nu fie publice, prin asta subîntelegând – asa cum arata toata practica sa de pâna acum – ca nu pot avea loc în prezenta unor invitati straini. Limitarea este nefireasca în masura în care prezenta unor invitati ar fi uneori benefica pentru activitatea Colegiului – cum ar fi în cazul unei decizii privind organizarea accesului la arhive, referitoare la implicarea unor fosti agenti ai Securitatii în actiunile de mai mare amploare din vremea regimului comunist – greve, meditatia transcendentala - etc.
5.2Punerea de obstacole în fata solicitatorilor
Colegiul CNSAS a pus fatis obstacole în fata celor care cer informatii considerate de Colegiu delicate. În cererile sale nr. 1622/ 19.03.2001 si 1623/19.03.2001, istoricul G.C. a cerut informatii presupunând verificarea membrilor Sinodului BOR si respectiv, a rectorilor, prorectorilor si secretarilor stiintifici ai senatelor universitare si decanii acestora. În scrisoarea de raspuns nr. 3563/24.04.2001, presedintele Colegiului CNSAS a cerut nominalizarea persoanelor care ocupa pozitiile amintite, si datele lor personale, invocând art. 38 (2) din Regulament, unde se enunta: "Pe baza datelor personale CNSAS solicita informatii despre activitatea persoanei în cauza de la toate institutiile detinatoare de fonduri de arhiva...".
Pozitia Colegiului CNSAS a fost evident obstructionista. Art. 38 (2) se refera la responsabilitatea CNSAS de a solicita informatii, folosind datelele personale ale celor investigati, când se adreseaza institutiilor detinatoare de arhive si nu la necesitatea ca solicitatorii sa indice datele personale. În sprijinul acestei intepretari nu intra doar citirea corecta a articolului. Nu se poate presupune cunoasterea, de catre cetatenii României, a datelor personale ale celor care ocupa functii publice si despre a caror eventuala colaborare cu Securitatea ca politie politica sunt îndriduiti sa cunoasca. De vreme ce scopul legii este sa asigure dreptul de acces la o informatie de interes public, este firesc ca institutia responsabila sa asigure exercitarea dreptului sa rezolve chestiunile tehnice necesare. Ce se cere solicitatorilor este sa circumscrie univoc despre cine este vorba - în cazul anterior, membrii Sinodului, rectorii, decanii etc. din institutiile de învatamânt superior. Odata univocitatea asigurata, adaugarea datelor necesare pentru obtinerea informatiilor specifice cade în obligativitatea institutiei, care are si posibilitatea sa intre în posesia lor. Raspunsul Colegiului CNSAS a fost dat cu rea credinta, cu intentia vadita de a împiedica sau cel putin, de a îndeparta accesul solicitatorului la informatia dorita.
O forma clasica de obstructie este refuzul de a acorda informatii de interes public privind activitatea institutiei, cetatenilor care o cer. Notam refuzul CNSAS de a pune la dispozitia APADOR-CH proiectul sau de amendare a Legii 187/1999. Nu se poate argumenta în nici un fel ca un astfel de proiect, a carui elaborare a fost finantata pe bani publici si discuta o tema de interes public poate fi tratat ca un lucru confidential
5.3 Epuizarea bugetului CNSAS
Un subiect foarte putin discutat a fost utilizarea absolut fara responsabilitate a bugetului CNSAS votat de Parlament. Astfel, în cursul anului 2001, a fost platita pentru cladirea CNSAS o chirie lunara de 850 milioanede lei, sume care ar fi permis achizitionarea unei cladiri. Au fost facute cheltuieli imense cu amenajarea si cu sistemele de siguranta excesive si insidioase într-o cladire care urmeaza sa fie parasita în curând. Au fost asigurate masini noi, de lux, pentru membrii Colegiului CNSAS, într-o perioada în care CNSAS era practic în somaj, ca si cum scopul acestei institutii ar fi fost sa asigure conditii de exceptie pentru membrii CNSAS si nu exercitarea drepturilor cetatenilor. Totul pare a avea scopul epuizarii bugetului în scopuri auxiliare rostului real al institutiei. Se poate sustine chiar ca prin astfel de cheltuieli extravagante s-a intentionat si compromiterea institutiei ca atare. Daca luam în calcul numarul dosarelor la care s-a permis accesul si numarul de investigatii relative la art. 2 a)-z), rezulta cheltuirea unei sume uriase pentru un serviciu institutional minim.
La acest paragraf se poate adauga absenta repetata de la sedinte si din activitatea CNSAS a multora dintre membrii Colegiului. Membrii Colegiului CNSAS, care se bucura de conditii materiale specifice unor înalti demnitari, dau impresia ca locul pe care l-au obtinut în Colegiu reprezinta recunoasterea unor merite, nu asumarea obligatiei de asistare a beneficiarilor legii.
5.4 Utilizarea mass-media împotriva criticilor
Marile deficiente din activitatea CNSAS contrasteaza cu agresivitatea membrilor Colegiului la criticarea activitatii lor. Comportându-se împotriva regulilor ce incumba unor înalti demnitari si responsabili ai unei institutii, având obligatia sa asculte criticile si sa-si amelioreze activitatea daca observatiile sunt îndreptatite, membrii Colegiului se razboiesc cu autorii analizelor negative. De acest “privilegiu” beneficiaza membrii Colegiului care au functii – în primul rând, presedintele Gheorghe Onisoru, vice-presedintele si secretarul- dar si câtiva membri care sunt prezenti în mod obisnuit în presa: Mircea Dinescu, des invitat la emisiunile presei electronice, Horia-Roman Patapievici, care are colaborari saptamânale la Deutsche Welle si Europa libera si Andrei Plesu, în presa scrisa sau electronica.
Absolut inacceptabila a fost reactia lui Mircea Dinescu la dezvaluirea faptului ca Ludovic Rakoczi, anuntat, de catre CNSAS, drept colaborator al fostei Securitati, este nevinovat. La o emisiune televizata, membrul Colegiului CNSAS a sugerat ca, totusi, "militia" o fi avut motivele ei sa-l cerceteze pe domnul Rakoczi. Aceeasi linie mai curând agresiva în cazul Rakoczi a avut-o întreg Colegiul CNSAS. Desi greseala acestuia îi adusese candidatului UDMR mari daune, lui personal si familiei, Colegiul nu a anuntat opinia publica despre rezultatul cercetarilor sale efectuate în urma contestatiei domnului Rakoczi. Constantin Buchet, membru al Colegiului CNSAS, a raspuns, în acest sens "ca legea nu obliga CNSAS sa anunte public revenirea asupra unui caz de colaborare". Comentariul sugereaza, alaturi de multe alte comportamente, ca membrii Colegiului nu realizeaza ca ei sunt în serviciul cetatenilor, si nu invers. Absenta unei prevederi exprese în lege nu înseamna o mai mica responsabilitate în repararea daunelor aduse unor persoane.
Horia-Radu Patapievici a sustinut, în analiza sa de la Europa libera din ziua de 10 aprilie 2001, existenta a doua tipuri de critici, la adresa CNSAS. Unul ar rezulta din insatisfactia de a nu vedea, în sfârsit, demascarea fostilor demnitari comunisti. Cealalta, provine din teama membrilor "actualei puteri" care, considera Patapievici, "ar fi trebuit sa fie înlaturati tocmai de CNSAS din viata publica româneasca". Demnitarul citat neaga si un tip de critica, si celalalt, reflectând anumite tipuri de asteptari. El sustine ca CNSAS nu poate raspunde primului tip de asteptare întrucât legea nu asigura: (1) cum anume poate fi probata activitatea agentilor ca politie politica; (2) cum anume poate avea CNSAS acces la arhiva si în acelasi timp, sa poata asigura confidentialitatea activitatilor legate de siguranta nationala - CNSAS putând avea acces, sustine Patapievici, "decât la partea arhivei pe care detinatorii actuali sunt dispusi sa o arate"; (3) absenta unui mecanism de verificare a completitudinii informatiilor puse la dispozitie CNSAS de catre detinatorii de arhiva. Concluzia finala a membrului Colegiului CNSAS: legea e de vina iar "principalul neajuns al Legii tine de slabiciunea sau chiar inexistenta procedurilor prin care definitiile legii sa fie transformate în înstrumente concrete de investigatie".
Am aratat în analiza noastra ca demnitarul Colegiului CNSAS se însala în totalitate. Ca organ de conducere (art. 8, (1)) a institutiei autonome, abilitate sa aplice prevederile legii 187/1999 (art. 7, (1) si (2)), Colegiul CNSAS are putere deplina sa defineasca, în sensul legii, metodologia prin care se probeaza activitatea agentilor ca politie politica. Ca gestionar al arhivelor, Colegiul are deplina putere de a-si defini procedurile de acces în arhiva, pastrând secretul (nu confidentialitatea!) activitatilor legate de siguranta nationala, a verificarii ansamblului informatiilor existente în arhiva.
5.5 Problema plângerilor membrilor Colegiului CNSAS în situatii care intra în competenta Colegiului
Ce se întâmpla daca un membru al Colegiului CNSAS este acuzat de existenta în dosarul de Securitate a unor materiale care-l califica, în sensul Legii 187/1999, drept colaborator cu Securitatea? Este CNSAS în masura safaca sau nu verificarea?
Exemplul nu este doar principial. Andrei Plesu a depus o plângere la 20luna martie 2001 împotriva unei acuzatii de acest gen, acuzând calomnia si insulta (art. 205 si 206 Cod penal). 
Institutia care recunoaste, oficial, colaborarea unei persoane cu Securitatea este chiar CNSAS. Legea asigura CNSAS un monopol asupra acestei judecati. Cum poate fi aceasta institutie independenta când judeca o cauza a unui membru al sau? Consideram ca ne aflam în fata unui conflict de interese si ca CNSAS nu se poate pronunta într-o astfel de cauza.
6. Concluzii
Legea accesului la propriul dosar si deconspirarea securitatii ca politie politica are, cum s-a verificat deja, mari implicatii asupra societatii românesti si aceasta nu numai din punct de vedere politic. Desi i se pot aduce diferite reprosuri, legea asigura multumitor cele doua drepturi prevazute - accesul la propriul dosar si deconspirarea Securitatii - si este operationala. Problema fundamentala a legii, astazi, nu tine de continutul ei, ci de aplicarea ei. Având în vedere spiritul si litera legii, aplicarea cu eficacitate a acesteia depinde esential de Colegiul CNSAS. De Colegiu a depins si depinde realizarea conditiilor concrete prin care cetatenii sa se poata bucura de drepturile consfintite prin lege, corecta interpretare a legii, inventarea unor solutii acolo unde actul normativ nu a fost suficient de precis sau când a produs situatii care necesita interventia Colegiului. 
Din pacate, istoria a peste un an de zile de la numirea Colegiului CNSAS este istoria unuia dintre cele mai grave esecuri institutionale de dupa decembrie 1989. Membrii Colegiului au aratat ca nu cunosc legea sau nu stiu sa o interpreteze sau o desconsidera sau le este indiferenta aplicarea ei. Ei nu a reusit nici pâna astazi sa puna la punct o metodologie elaborata, adecvata, acoperind multimea contextelor si întrebarilor ridicate de lege. Colegiul CNSAS a dat pâna astazi dovada de o grava lipsa de probitate si cultura institutionala.
În timpul scurs pâna astazi, Colegiul ar fi putut sa rezolve cel putin doua lucruri esentiale, precum: (i)publicarea, în Monitorul Oficial al României, a listei cu ofiteri si subofiteri ai Securitatii care au desfasurat activitati de politie politica; (ii) deconspirarea unor categorii pentru care s-au depus cereri, precum sefii cultelor, conducatorii institutiilor de învatamânt, directorii si analistii presei s.a. 
Toate acestea trebuiau, în spiritul si în litera legii, sa fie aduse de mult timp la cunostinta opiniei publice. Nu numai ca nu a facut-o, dar Colegiul CNSAS a colaborat pentru initierea unei amendari a legii, desi contextul politic arata ca o interventie asupra acestui act normativ nu poate duce decât la mutilarea ei, pentru a o face inoperabila. (Daca aplicarea legii s-ar fi facut cu abnegatie din momentul crearii Colegiului, nici nu ar mai fi fost simtita nevoia schimbarii legii.) Propunerile discutate deja în Comisia parlamentara de control a SRI, la jumatatea anului 2001, arata o reducere drastica a câmpului ei de cuprindere. În acest sens, Colegiul CNSAS a facut tot ce i-a stat în putinta pentru a bloca legea, pâna când o interventie la nivelul forului legislativ sa anuleze posibilitatea dezvaluirii a ceea ce nu s-a dorit sa fie pâna astazi dezvaluit. Prin asta, Colegiul CNSAS s-a dovedit un instrument de acoperire si nu de deconspirare a fostei Securitati.
Cei 11 membri ai Colegiului, responsabili de încalcarea Legii 187/1999, de proasta interpretare a ei, de neaplicarea legii si de nerespectarea ei, de tratarea beneficiarilor legii cu rea vointa si cu dispret sunt urmatorii: Gheorghe Onisoru, Mihai Gheorghe, Constantin Buchet, Claudiu-Octavian Secasiu, Florian Chiritescu, Ladislau-Antoniu Csendes, Mircea Dinescu, Viorel-Mircea Nicolescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei-Gabriel Plesu, Aurel Pricu.
Studiul lui Gabriel Andreescu a fost pregatit pentru Revista Romana de Drepturile Omului, nr. 20/2001. Fragmente din acest material au aparut si în cotidianul Ziua, 29 si 30 august 2001. 


[1] See Herman Schwarts: "The Czech Constitutional Court Deccision on the Illegitimacy of the Communist Regime"," The Parker School Journal of East Euroepan Law, 1994/Vol. 1 No. 3, 1994, pp. 392-395;, "Lustration in Eastern Europe", The Parker School Journal of East Euroepan Law, 1994/Vol. 1 No. 2, 1994, pp. 141-172
[2] Marian Chiriac, “Alianta Civica solicita condamnarea regimului comunist”, 22, nr 41, 1993
[3] Gabriel Andreescu, Locurile unde se construieste Europa. Adrian Severin în dialog cu Gabriel Andreescu, Polirom, 2000, p. 264
[4] Initiativa Mihai Gheorghiu-Radu Ghidau, cu numele "Proiect de lege privind accesul la documentele fostului Departament al Securitatii Statului" - deci restrictiv din titlu - "ceda" prerogativa accesului la documente Avocatului Poporului. Este semnificativ ca în timpul alegerilor din anul 2000, Mihai Gheorghiu a fost solicitat de catre Colegiul CNSAS sa dea explicatii cu privire la notele date la securitate înainte de 1989 - cerute, explica autorul, datorita contactelor sale cu Petre Tutea.
[5] Structurile interne specializate ale Ministerului Apararii Nationale, Ministerului de Interne si Ministerului Justitiei, care au de asemenea competenta în materie, raspund de activitati specifice în cadrul minitserelor amintite.
[6] Vezi cazul cererii înregistrata cu recomandarea 3862/21.06.2000. 
[7] Ziua, 12.02.2001
[8] Ziua, 13.02.2001 
[9] "CNSAS îl verifica din nou pe seful Comisiei SIE", Ziua, 13.02.2001
[10] Cotidianul, 18-19.11.2000
[11] Afirmatia este sustinuta de dezbaterile din cadrul Comisiei parlamentare de control al SRI, unde s-a argumentat explicit dorinta salvarii unor ofiteri care ar intra în conflict cu reglementarile Legii privind organizarea si funtionarea SRI.

hjs-online, Nr. 9/2001
Back/ Înapoi/ Zurück hjs


=============================


„UN ECOU SOLAR“, „O GRATIE NEBANUITA“: REZISTENTA PRIN CULTURA

(scrisoarea a VIII-a)

Bucuresti, prima decada din februarie, 2003

Draga Liviu,

Nu crezi ca pentru un anumit „nucleu dur“ al intelighentiei noastre rezistenta prin cultura tinde sa se instituie drept canon nu al pozitionarii ei fata de regimul Ceausescu, ci, mai mult, al singurei atitudini chibzuite, legitime si laudabile în acele conditii? Sigur, ai sa-mi spui rîzînd ca asta nu poate fi decît o gluma, cîta vreme am avut si intelectuali direct activi împotriva regimului; da, dar foarte putini, si oricît n-ar fi cantitatea un criteriu valabil pentru noi, istoria ar putea tine seama de ea si înregistra cazurile celor putini ca tot atîtea exceptii, adica abateri de la canon. Iar canonul, presimt eu, va fi dictat de rezistenta prin cultura, fata de care exceptiile, chiar neopuse ca directie, dar depasind stadiul mai comod în care se cantonasera cei… multi, tot un fel de aberatii se cheama. 

Se schiteaza un nou canon

Nu stiu ce piese ar fi mai potrivit sa asamblez ca sa-ti fac vizibil acest proces aflat în plina desfasurare: diversele discursuri tinute de ai nostri strainilor, aici sau aiurea, imediat dupa decembrie 1989? Colocviile regulate de la Sighet? Da, si acestea, însa voi prefera cîteva fraze dintr-un anonim Avertisment, pus la începutul Cartii Albe a Securitatii. Istorii literare si artistice. 1969-1989, un fel de culegere probatorie în acest sens (te previn ca va trebui sa te resemnezi cu lungimea citatelor din aceasta scrisoare!): „Ca sa rezumam lucrurile, în lupta ei antitotalitara, spiritualitatea româneasca nu s-a afirmat prin doua-trei vîrfuri, intens mediatizate în lumea occidentala, dar izolate în masa propriei [lor] natiuni, ci printr-un corp intelectual tenace si solidar, care nu pierdea practic nici o ocazie de a se opune abuzurilor si de a-si impune punctele de vedere. (…) Majoritatea covîrsitoare a oamenilor de litere a preferat sa se organizeze si sa lupte în tara, în cadrul uniunii lor de creatie, în reuniunile periodice ale breslei lor, în pagina cartilor lor si a revistelor culturale, provocînd deseori confruntari directe cu ceea ce se numea «conducerea superioara de partid si de stat».“ 
Stiu ca ai sa obiectezi aici la unele vocabule cam neglijent scapate de sub condei, cum ar fi „solidar“, „nici o ocazie“, „majoritatea covîrsitoare“ sau „deseori“; ca ai sa-ti reamintesti repede cum aratau de fapt acele reviste culturale care, în majoritatea lor covîrsitoarenu pierdeau practic nici o ocazie de a se ploconi, în versuri si proza, dinaintea dictatorilor, care am mari îndoieli ca le si citeau; ca, eventual deja sastisit de acest subiect, ai putea sa mi-o tai scurt, spunîndu-mi neted ca rezistenta prin cultura nu e altceva decît un alibi pentru lasitatea si oportunismul intelighentiei noastre; cu toate astea, draga Liviu, sa stii ca rezistenta prin cultura este o tactica prestigioasa, în a carei preistorie la români plonjînd, vom întîlni chiar o data precisa de lansare si un initiator unic – respectiv, 16 februarie 1949 si Mircea Eliade.

Preistoria rezistentei prin cultura

Iata cum au decurs lucrurile atunci, în camera pe care înca vigurosul istoric al religiilor o ocupa la Paris, în Hôtel de Suède, unde invita „vreo cincisprezece intelectuali si studenti români” (Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Lucian Badescu, Alphonse Juilland, Horia Stamatu, Pavel Costin Deleanu, Constantin Virgil Gheorghiu, Octavian Nandris, Vuia, Morcovescu s.a.) – varianta gazdei, povestita în fragmentele-i de Jurnal antume: „I-am chemat ca sa stam de vorba asupra acestei probleme: sînt sau nu de acord ca astazi, si mai ales mîine, «intelectualul», prin simplul fapt ca are acces la concepte, este, si va fi tot mai mult, considerat adversarul numarul unu, si ca istoria îi încredinteaza (pentru a cîta oara?) o misiune politica? În razboiul religios în care ne aflam angajati, adversarul nu se împiedica decît de «elite»; care, pentru o politie bine organizata, au meritul ca pot fi relativ usor desfiintate. Deci, astazi, «a face cultura» este singura politica eficienta la îndemîna exilatilor. Pozitiile traditionale sînt rasturnate: nu «politicienii» se gasesc în centrul concretului istoric, ci carturarii, «elitele intelectuale».“ 
Aceasta întîlnire dintr-o camera de hotel a mai nastere cîtorva articole din partea lui Eliade, între care, în cele aparute în presa de exil sub titlul de Destinul culturii românesti, urgenta resimtita de el capata un contur mai precis: „razboiul religios“ era acela declansat de ocupantul rus asupra spiritualitatii românesti, cu ajutorul unei „mistici revolutionare“, extrem de corozive pentru fiinta neamului; de aceea lupta politica devine una culturala (un popor durînd numai prin cultura, repeta Eliade), iar noua epoca „se deschide sub semnul primatului spiritualului“ (Eliade relua aici cu frenezie o lozinca ce se zbatuse ad nauseam în interbelic, nu numai de el si nu numai la noi), care-i arunca în prima linie pe intelectuali, condamnati prin asta la sacrificare (alt cliseu scump lui Eliade, de sorginte legionara acesta), fara apel: „Astazi, oricine este înzestrat prin vocatie sa gîndeasca, sa creeze, sa înteleaga, sa prevada – îsi poarta cu sine sentinta de moarte, oriunde s-ar afla el. Executarea sentintei depinde, evident, de împrejurari; ea poate fi amînata sau chiar provizoriu suspendata; ea nu poate fi, în nici un caz, anulata.“ 
Se întelege ca împrejurarile erau pentru Eliade mult mai grave decît o dictatura, pentru ca – spunea el în articolul „Dictatura“ si „Personalitatea“, aparut înVremea la 28 martie 1937 – dictaturile sînt neputincioase fata de adevaratele personalitati, ba chiar le lasa sa se desavîrseasca. 
Deocamdata însa, sintagma sacrosancta de „rezistenta prin cultura“ n-a fost rostita ca atare, iar cei chemati sa lupte pe frontul ineditului razboi religios erau în primul rînd intelectualii exilati; putem oare gîndi ca Eliade voia sa evite o lupta politica nemijlocita (în care, în afara militantismului sau legionar de la finele anilor 30, n-a excelat de altfel niciodata) si îndemna în locul acesteia, ca substitut mai eficient, chipurile impus de adversar, la o lupta culturala, dusa pe terenul creatiilor spirituale, tocmai de aceea înfatisat ca infinit mai riscant (practic, ca un teren al mortii sigure)? Mda, se poate, subliminal, sa fi fost si oarece calcul în toata povestea…

Botezul: 37 de ani mai tîrziu

Sa vedem acum ce a înteles unul dintre participantii la întîlnirea din 16 februarie 1949, pentru ca, printr-un fericit hazard, avem descrierea acelei seri si în fragmentele de jurnal consimtite spre publicare de Virgil Ierunca, sub eminescianul titlu Trecut-au anii...: „Seara confuza. Eliade defineste (de la Nae Ionescu cetire) pe intelectuali ca pe niste insi «cu acces la Concepte» si proclama necesara comuniunea dintre intelectuali, deoarece, spune el, azi cultura se sprijina pe politic si invers [?!]. Eliade o ia însa de departe si, pîna sa ajunga la situatia României actuale, ne vorbeste si de aparitia Islamului si de tehnicile arhaice ale agriculturii [normal, doar totul începea pentru el cu mitul cosmogonic…]. El crede, de fapt, în prestigiul unei necesare federalizari si staruie asupra caracterului de universalitate pe care trebuie sa-l aiba exprimarile noastre în cultura, în situatia de exil în care ne aflam. Cioran e ironic si dizolvant (…). Horia Stamatu cere sa ne explicam între noi ca sa vedem ce sa opunem comunismului. Dar atmosfera e oarecum de cenaclu. (As fi vrut-o de anarhisti rusi într-un grai nou, regasit, al unei alte anarhii românesti.) Iau si eu cuvîntul. (…) Invoc apropierea scriitorilor si comuniunea lor într-o opera de primenire a exilului, izolarea noastra de toti cei care au devenit functionari ai rezistentei.“
Dupa 41 de ani, Virgil Ierunca pare mai edificat, caci îi declara lui Al. Cistelecan, într-un interviu din Vatra datat decembrie 1990, fara referire la Eliade: „…în echilibrul terorii în care traia lumea, rolul cel dintîi îl are «spiritualul», cultura, concepute însa ca un razboi «religios» de tip nou. Asta nu însemna însa o despartire de actiunea (…) politica.“ 
Dar ce ne intereseaza de fapt i-a luat mai putin (37 de ani), caci el scrie în numarul dublu din Limite, 48-49/1986, putin dupa moartea lui Eliade: „Mircea Eliade a ales stilul de rezistenta politica prin cultura. (…) El este primul care ne-a avertizat ca razboiul împotriva comunismului este un razboi religios. (…) Rezistenta prin cultura, propovaduita în exil de Mircea Eliade, a emigrat, la rîndul ei, ca un ecou solar, ca o gratie nebanuita, în chiar hotarele tarii.“ Si mai apoi, într-o enigmatica succesiune de idei sau într-un mod aluziv destinat celor avizati: „Ca în «deschiderea» fata de aceasta cultura Mircea Eliade a acceptat uneori sa stea de vorba si cu iscoade ce se prezentau drept scriitori, artisti sau carturari – e un fapt. Dar un fapt divers. (…) Pentru ca nimeni n-a surprins pe Mircea Eliade dialogînd sau compunînd cu puterea.“ Ultima fraza dovedeste fara putinta de tagada ca Virgil Ierunca este un sot de o discretie exemplara, caci de n-ar fi fost asa si ar fi aruncat priviri furise înJurnalul Monicai Lovinescu (netinut sub cheie, banuiesc), ar fi aflat lucruri oarecum contrare în notatiile ei din 18 octombrie 1981, 11 februarie si 14 iunie 1982; ca sa nu-mi transform scrisoarea într-un colaj prea obositor, transcriu doar finalul celei din urma: „Mircea [Eliade] (…) nu s-a putut opri sa-l invite sa colaboreze la enciclopedia lui pe Virgil Cândea, cu toate ca-l stie general de securitate. Nu-i nimic de facut. Absolut nimic.“ Într-adevar, caci Eliade scria si el, la 15 septembrie 1973: „L-am vazut pe Cândea si mi-a placut“… Cândea sa-i fi slujit de model pentru Albini, un securist cumsecade si cunoscator al gnozei valentiniene ce-i strabate mai multe proze?

Rezistenta = colaborare?

Acum, sigur ca n-o sa-i pretindem lui Virgil Ierunca sa fi stiut în 1986 ce avea sa scrie Norman Manea în 1990, în studiul sau Felix culpa, despre relatiile lui Eliade „nu doar cu scriitori si artisti din România, ci si cu «oficiali» români, chiar cu reprezentanti guvernamentali“, si nici, cu atît mai putin, siderantul text al lui Adrian Marino din 1992, „Dosarul“ Mircea Eliade, în care comparatistul clujean, dupa „o destul de lunga frecventare“ si „mai multe convorbiri directe si schimburi epistolare“, ajunge la convingerea ca Eliade „era dispus sa mearga departe, chiar foarte departe, în «colaborarea» sa cu regimul ceausist“; singura mea nedumerire priveste legatura pe care o face Ierunca, cu aerul ca n-o face, între rezistenta prin cultura si „ambasadorii itineranti“, iscoade ale regimului ceausist: sa fi fost vorba de unele si aceleasi persoane? Caci, sarind în actualitatea imediata, „oameni de cultura proeminenti“ si „intelectuali de vaza“ gasim si în interviul lui Nestor Rates din 22(nr. 672), care i-a aflat în dosarele puse la dispozitie de CNSAS; or, ce faceau acesti – vorba prietenului nostru, Sorin Antohi – „rezistenti prin cultura activi“? Primiti în casa de directorii Europei Libere, furnizau apoi Securitatii schitele locuintei în care fusesera oaspeti si ale împrejurimilor, adica „datele necesare pentru aducerea la îndeplinire a masurilor de «lichidare» sau de «neutralizare completa»“, carora le-au cazut efectiv victime Noël Bernard, Radu Gorun si Vlad Georgescu! Se puteau ei oare însela asupra a ceea ce faceau, imaginîndu-si, de pilda, ca o biata schita pe un petic de hîrtie era ceva cu totul inofensiv? Ma îndoiesc – aveam doar de-a face cu, repet, niste „oameni de cultura proeminenti“ si „intelectuali de vaza“; si atunci nu sînt ei de-a dreptul complici la niste crime murdare, la cele mai ignobile crime, prin care unor insi ce nu facusera decît sa vorbeasca li se raspundea cu scurtarea vietii? 

Arpagic la CIE

În fine, ipoteza mea e poate prea abrupta – nu putem proba ca rezistentii prin cultura sînt unii si aceiasi cu prietenii fostilor directori ai postului de radio amintit; dar între cele doua filiere exista totusi o anumita simpatie, fiindca Ristea Priboi se plîngea deunazi la televiziune (4 februarie a.c., dupa ora 21.00, în emisiunea „Alo, Florin“) ca fusese „marginalizat“ în cadrul CIE, adica scos din misiunile peste hotare si trimis sa monitorizeze emisiunile românesti ale posturilor de radio libere; motivul: multiplicase si raspîndise în unitate poeziile cu motanul Arpagic! (Îti reamintesc, în chiar versurile creatoarei lui, aduse la zi, ca Arpagic e motanul „Al carui nume a fost/Stiut pe de rost/De majoritatea poporului/Ca porecla a dictatorului“ – v. Ana Blandiana, Cartea alba a lui Arpagic, Ed. DU Style, 1998; în ce ma priveste, fac parte din acea minoritate a poporului careia nu i-a trecut niciodata prin minte sa-l porecleasca pe Ceausescu „Arpagic“: n-avea nici o noima, iar mie motanii îmi sînt simpatici.)
Ne multumim asadar sa înregistram cele doua contributii esentiale ale mistagogiei lui Mircea Eliade la propaganda ceausista: rezistenta prin cultura si, într-o masura, protocronismul, în sustinerea caruia îl îndemna pe Edgar Papu sa fie mai decis – v. Norman Manea, studiul citat, dar si aceasta fraza dintr-un interviu acordat de Noica lui Handoca, în 1981: „…generozitatea lui [Eliade] merge pîna la subscrie multor prioritati românesti (din pacate nevalidate la timp în lume)…“ Iar daca e adevarat ca Monicii l-au oprit pe Eliade sa dea curs invitatiilor oficioase de a veni în tara, cum s-a sustinut uneori (Mihai Pelin), atunci ei n-ai facut decît sa-l împiedice de a-si întina si mai mult imaginea, deja foarte ambigua chiar în ochii lor. 

Bilantul cultural al rezistentei prin cultura

Singura problema este a bilantului: ce a produs rezistenta prin cultura în cultura la care sa ne mai putem uita si astazi altfel decît la niste curiozitati necesitînd multe note de subsol? Academicieni, poate... Dar aici totul a fost deja spus de Culianu, în cele cîteva pagini intitulate interogativ-stupefiat Cultura româna?... Subscriu integral.
Cu acestea, ramîn al tau imutabil si otravitor (în doze homeopatice),

Dan Petrescu

Visul unei nopti de iarna

P.S. Cred ca ai observat cele trei texte despre Mircea Eliade pe care le datoram noilor lecturi ale lui Alex. Stefanescu, din primele trei numere pe acest an ale toxicului saptamînal România literara; pe mine m-au obsedat o vreme si asa se face ca într-o noapte mi-a aparut în vis Mircea Eliade, caruia pasamite i le aratam, asteptînd din parte-i o opinie oarecare; cu o barba alba rara si tepoasa, ochelari cu rame groase si o basca veche trasa apasat pe frunte, ilustrul istoric al religiilor îsi facea de lucru cu pipa si nu parea atent la ce-i spuneam eu. La un moment dat însa, între doua pufaituri, îl aud: „Stii nuvela mea Douasprezece mii de capete de vite…“ Nu era o întrebare, dar m-am grabit sa aprob. „Ei bine“, adauga el, „sînt douasprezece mii unu…“ Si se topi în fumul pipei, la fel de enigmatic cum aparuse…
D.P.
(Intertitlurile apartin redactiei.) 
Textul a aparut în revista din Iasi: Timpul, Nr. 2/2003

hjs-online, Nr. 4/2003


======================


Gabriel Andreescu: 

Dedicatiile lui Marino fata în fata cu scrisorile lui Plesu. Asimetria standardelor

Lumina din vârful de tigara 

Se întâmpla la începutul anilor ’90. Grupul pentru Dialog Social urma sa-si aleaga presedintele Consiliului de administratie. Cum functia aceasta de presedinte, la GDS, însemna doar munca ingrata si nimic altceva, nu erau multi amatori, atunci, sa si-o asume. Am fost rugat sa o accept si am spus da. Dar am propus colegilor mei din Adunarea generala un program. Daca tot acceptasem, vroiam cel putin sa obtin un sprijin care sa merite efortul.
Erau lucruri de fond în programul pe care l-am propus. Dar existau si câteva detalii care tineau exclusiv de functionarea noastra interna si viata de grup. Am solicitat colegilor sa voteze asupra fumatului la sedintele noastre saptamânale sau bi-saptamânale. Cele zece sau cincisprezece tigari care fumegau permanent în sala de sedinta din Calea Victoriei 120 creau o atmosfera irespirabila. Ne otravea pe toti, iar pe unii ne irita chiar tare. Vrei sa fii un model de comportament moral, cum se spunea în statut, si nu ai grija sa respecti regula elementara de a nu-ti intoxica colegii! Nu am uitat celelalte teme de pe agenda, dar fumatul pe culoar parea, între toate, lucrul cel mai simplu.
Îmi amintesc ca membrii Adunarii generale s-au aratat încântati. În sfârsit, o atmosfera de ordine civilizata, gazda buna a discutiei cu rost, va domina în întâlnirile noastre viitoare. Au votat pentru noile reguli.
Succesul acestui proiect a fost unul foarte scurt. Ne-am strâns la prima sedinta a “noii ere” în spiritul dramatic-viu al acelor timpuri, ca în fata unui adevarat început. De abia trecusera 3-4 minute de la startul dezbaterii, ca îi vad pe Gabriel Liiceanu si pe Ana Sincai scotându-si tacticos tigarile si începând sa arunce rotocoale de fum în aerul si asa putin al salii. Bouche bé... Prind un moment, ..., amintesc colegilor mei, prietenos dar cu voce tare, ca stabilisem altceva. Tigarile puteau fi fumate pe culoar. Doar hotarâsem împreuna asupra acestui subiect.
Vocea s-a auzit, caci nu se putea altfel, vorbitorii s-au întrerupt un moment,..., discutia s-a reluat... Liiceanu si Ana Sincai fumau mai departe imperturbabili. Peste vreo ora s-a facut o pauza. Câteva minute în picioare, apoi am relansat discutia nu înainte sa profit de statut: am rugat pe cei din sala sa nu uite ca în sedinta anterioara stabilisem sa nu se fumeze.
Stupoare! Liiceanu si Sincai si-au aprins din nou tigara si au fumat mai departe, fara sa clipeasca si fara sa comenteze în vreun fel.Faptul ca stabilisem ceva, faptul ca tigara lor ne afecta pe unii din noi nu conta câtusi de putin. 
Nu am revenit niciodata asupra chestiunii fumatului în sedinte. Felul absolut senin în care cei doi membri ai GDS ne impuneau propria lor regula ma dezarmase. Pe fata lor nu am vazut atunci nici macar o grimasa de rea vointa. Liiceanu sau Sincai parca nu realizau ca “era o problema”. 
Nu fusese prima oara când vedeam ridicându-se la GDS problema respectului fata de reguli. As spune chiar ca experienta mea în Grupul de Dialog Social a fost, din acest punct de vedere, traumatica. Esecul “votului antifumat” mi-a ramas în minte doar ca un caz ceva mai exotic. Tema a capatat cu adevarat o tenta dramatica mult mai târziu, în momentul intrarii lui Mircea Dinescu si Andrei Plesu în Colegiul CNSAS. 
Nu puteai fi membru al Colegiului daca ai avut vreodata statutul de membru de partid. Totusi, cei doi, membri PCR pe vremuri, au acceptat sa-si puna candidatura pe lista PD. Gestul lor era prima lovitura, una teribila, data credibilitatii legii si functionarii CNSAS. Desi nimeni nu-si imagina pâna unde va merge esecul acestei institutii, totusi daunele aduse functionarii ei viitoare erau previzibile. 
În acest context, un numar de oameni implicati nu doar afectiv în promovarea legii deconspirarii au trimis celor doi o scrisoare ceremonioasa, rugându-i sa nu compromita legea. Scrisoarea a primit câteva replici îmbufnate din partea candidatilor. Iar Liiceanu a sarit, a nu stiu câta oara, în apararea prietenului sau. 
În textul publicat în revista 22, Liiceanucalifica pe autorii care îi rugasera pe Plesu si Dinescu, în termeni foarte decenti, sa refuze nominalizarea PD, drept atinsi de o “prostire colectiva”, drept “mitocani” si autorii unui “asasinatmoral”. Prin contestarea candidaturii lor, nu numai oamenii pareau sa-si fi pierdut dreptul la demnitate, dar si normele: ”; “Legea dosarelor este limita moralitatii lui Plesu” ; “O lege care le interzice lor [lui Dinescu si lui Plesu] accesul la dosarele imoralitatii noastre este în esenta ei profund imorala.
Astfel trata lucrurile Liiceanu. Însesi temeliile lumii pareau ca se prabusisera prin constestarea candidaturilor celor doua VIP-uri. De parca Liiceanu si amicii ar fi fost îndreptatiti sa fie deasupra celor care respectau regulile. Un fel de parlamentari ai literelor care au câstigat un drept specific la imunitate.

Sanctionarea lui Adrian Marino

Mi-am amintit de cele de mai sus vazând lectia punitiva data de Plesu si Liiceanu lui Adrian Marino, legata de acordarea Marelui premiu ASPRO lui Andrei Plesu pentru “Despre îngeri”. Cam acelasi scenariu. Scrisorii cu observatii de distantare profesorala a lui Marino, Plesu i-a replicat renuntând la Marele premiu si lansând expresii precum “acces de proasta crestere”, “mod rudimentar, provincial “ etc.”[1]
A urmat punerea la punct semnata de Gabriel Liiceanu, care a depasit chiar topul propriei lui conditii.[2] Scrisoarea lui Marino era considerata de Liiceanu “o mârsavie”. Marino “îsi traia megalomania nevrotic si libidinos, compunându-si un chip de erou cultural persecutat”; “...când te gândesti ca acest ipochimen, care dupa ce se strecura printre picioarele marilor activisti de partid ... a ajuns sa-l pe Noica si sa vorbeasca de colaborationismul lui!”.
Sa fie Liiceanu atât de sensibil la vederea termenilor critici, încât s-a dezlantuit astfel în cazul lui Marino? Daca standardele sale sunt atât de elevate, de ce nu le aplica lui însusi si celor apropiati? De ce nu le-a aplicat si prietenilor? Nu a aflat de cuvintele extrem de grele si nedrepte aruncate de Plesu lui Ticu Dumitrescu, pe care–l califica drept “Vadim Tudor cu semn schimbat”? Sau despre numirea lui Virgil Ierunca, “leninist”? 
Sa zicem ca Liiceanu nu e sensibil la limbaj, ci la fapte. Faptele lui Marino? Cum se explica drumurile lui Marino si comunicarea cu Vestul în anii ‘70-‘80”, se întreba Liiceanu, introducând dubii groase asupra carturarului de la Cluj. Doar nu putem crede, argumenta el, ca “avea parte de asemenea delicatese în virtutea spontanei admiratii pe care performantele sale culturale o stârneau în sufletul organelor de partid si de stat”.
Daca este atât de suspicios, cum explica Liiceanu drumurile lui Plesu în Occident, pâna în 1982? Si cum explica cum a calatorit el însusi în Occident, de mai multe ori, ori cum explica el focul verde pentru tiparirea unei carti precum “Jurnalul de la Paltinis”, într-o vreme când tinerii nu puteau debuta decât în volume colective? Sau crede ca, spre deosebire de Marino, el chiar reusise sa câstige spontana admiritie a organelor de partid? 
Nu vreau sa introduc nici un fel de dubii asupra acestor plecari. Liiceanu a beneficiat pasiv de ciudatele, specialele jocuri regizate de Securitate în jurul “fenomenului Noica”. Daca el a gasit o nisa prin care sa savureze “anumite delicatese”, de ce nu acorda aceeasi circumstanta lui Marino? Ultimul avea în sprijinul onestitatii sale, printre altele,ani de temnita din care Gabriel Liiceanu a evitat sa guste.

Scrisori si dedicatii 

Asimetria standardelor, arbitrariul regulilor îmi par si mai evidente în felul în care Liiceanu a tratat alte “fapte vinovate” ale lui Marino, cele doua dedicatii pentru Dumitru Popescu, secretarul Comitetului Central al PCR: “felicitari pentru realegerea în si urarile cele mai bune pentru 1975”, respectiv “multumirile si recunostintapentru spirijinul decisiv acordat aparitiei volumului ”. 
Dedicatiile se pare motivate de salvarea volumului amintit mai sus, l-au facut pe Liiceanu sa-l trateze în modul urmator: “Iata-l pe Marino asezându-se sub pulpana marelui satrap”; “Îl vad pe Marino … fugind de colo-colo, grabindu-se sa se gudure când la picoarele lui Popescu-Dumnezeu, când la ale lui Noica. Fiecare guduratura, atunci, avea sensul ei: una îi asigura spatiul de manevra , cealalta îl plasa <în lumea buna>”.
Sa fie Liiceanu un eticist radical? Un spirit care nu-si permite lui si nu permite nici semenilor slabiciuni? Daca Liiceanu este asa de napraznic cu Adrian Marino, de ce devine el atât de întelegator, si nu numai el, cu prietenul Andrei Plesu pentru “dedicatii” cu mult mai compromitatoare decât ale lui Marino? Cel putin din acest an, daca nu cumva Plesu i-o fi dezvaluit mai devreme, Liiceanu stie de scrisorile adresate de prietenul sau lui Nicolae Ceausescu, în 1983. Nu puteau sa-i scape aceste texte publicate. 
Nimerit în capcana Meditatiei transcendentale, Plesu a fost dat afara din partid (fusese secretar al biroului organizatiei de baza a PCR, pe institut). Pentru a-si salva postul si privilegiile, Plesu a trimis lui Ceausescu doua scrisori, devenite recent publice, în care descoperim ca se exprima astfel:“Va rog, stimate tovarase Secretar General, sa nu luati raportul de activitate de mai sus o lipsa de modestie”. ... “El e bilantul firesc de munca al oricarui tânar român, care vrea sa-si serveasca tara cum se cuvine”. Plesu îsi prezentase pe larg “raportul de activitate” ca sa explice “mâhnirea” resimtita ca a fost “pus în afara partidului ca ”.
Participase la conferinta meditatiei transcendentale, scrie Plesu, dintr-un “ghinion”. El insista ca nu a luat “nici un angajament cu nuanta politica sau religioasa, care sa contrazica adeziunile mele reale la statutul PCR si la Constitutia tarii”. Ar fi fost lamurit abia ulterior ca meditatia transcendentala implica “unele aspecte profund negative”. Plesu îsi facea autocritica si cerea clementa: “Între culpa mea reala si consecintele ei imediate e o uriasa disproportie care, în spiritul echitatii cu care ne-a obisnuit conducerea noastra de Partid si de Stat, nu poate sa nu fie corectata”. Finalul: “... apelez, tovarase Secretar General, la dreapta dumneavoastra judecata si la întelegerea dumneavoastra omeneasca, rugându-va sa dispuneti rediscutarea cazului meu”.
Ar fi bine sa recitim dedicatiile lui Marino, atât de detestate de Liiceanu. Nu vom gasi acolo nici linguseala si umilinta puse la bataie de Plesu.
Si în al doilea sau memoriu adresat lui Ceausescu, Plesu respingea “banuiala” ca ar avea tendinte religioase: “Elementele cu caracter religios pe care le-am constatat în timpul partii practice a conferintei m-au contrariat si m-au decis sa abandonez prompt experimentul”.
Plesu parea preocupat sa dea asigurari asupra fidelitatii sale: “Chestionarul semnat de mine nu mi s-a parut a contine date care sa intre în contradictie cu loialitatea mea fata de partid si de stat”. Atât de aprig astazi cu colegii sai intelectuali, el urca în 1983 golgota umilintei si se acuza: “Acum, când ... a fost demascata ca secta cu o activitate diversionista, îmi dau foarte bine seama de gravitatea implicarii mele...”. Din perspectiva timpului, Plesu întelegea “ce consecinte nefaste putea avea lipsa mea de vigilenta din 1981”. 
În sfârsit, Plesu avea grija sa-si declame loialitatea fata de partid si fata de Presedinte: “Este de la sine înteles”, scria el, “ca daca as fi stiut atunci ceea ce stiu astazi ... n-as fi întârziat nici o clipa în sala de conferinta si as fi adus la cunostinta organizatiei de baza opiniile mele critice”. Paharul era baut pâna la fund: “Vreau sa sper ca punându-se în cumpana bunele mele intentii.... si, pe de alta, lipsa de vigilentade care am dat dovada, Conducerea de Partid si de Stat va socoti ca îmi poate acorda sansa sa ma reabilitez”.
La începutul anilor ’80, într-o epoca când participarea la o sedinta de meditatie transcendentala nu avea cum sa te trimita la Canal, Andrei Plesu utiliza întreaga gama a autoumilirii: îsi nega interesul religios, îsi afirma loialitatea fata de regim, îsi punea cenusa în cap, se plângea ca nu a fost vigilent si cerea sa i se acorde “sansa de a se reabilita”.
Din moment ce textele acestor scrisori au fost publicate, e putin probabil ca si alti intelectuali decât Liiceanu sa nu stie de ele. Nu au fost comentate pentru ca au, cred, întelegere fata de slabiciunile omenesti. Probabil, 90% din populatia României ar fi scris ceva asemanator daca ar fi ajuns într-o situatie similara. Cred sincer ca marele adevar despre fiecare a putut iesi la suprafata doar dupa revolutie, în libertate.
Numai ca cele doua scrisori arata cât de superficial este sa faci din Plesu un opozant al epocii Ceausescu. Scrisorile catre Nicolae Ceausescu delegitimeaza complet izbucnirile celor doi prieteni împotriva lui Adrian Marino. În nici un caz dedicatiile date de Marino lui Popescu-Dumnezeu, menite pare-se a salva o carte de cultura, nu au tonul “declamatiilor” lui Plesu, care-si cerea înapoi privilegiile asigurate de calitatea partinica. 

Prestigiul si înfruntarea

“Scandalul” Plesu-Marino a izbucnit când, dupa publicarea volumului lui Sorin Adam Matei, Boierii mintii,[3] presa culturala si-a îndreptat atentia spre tema grupurilor de prestigiu, între care coagularea paltiniseana este exemplul cel mai pregnant. Totul s-a întâmplat ca si cum conflictul dintre Marino, pe de o parte, Plesu si Liiceanu, de cealalta parte, ar fi exemplificat chiar mizele aruncate în joc prin distinctiile lui Sorin Adam Matei. În fapt, intersectia dintre cele doua evenimente, unul de spectacol, celalalt publicistic, a fost o pura întâmplare. Ea mi-a oferit totusi ocazia sa remarc masura în care, în spatele competitiei culturale propriu-zise se afla multa, foarte multa psihologie si excesele tipice ale personalitatilor accentuate. Sa tratezi “scandalul Marino” în termeni de “prestigiu cultural” înseamna sa înalti prea mult sensul disputei. În acest caz, ca si în altele, atitudinile lui Liiceanu si Plesu reprezinta simple exercitii de putere. Daca nu-ti plac, sau nu-ti place ceva si te uiti urât la unul dintre ei, te trezesti în fata cu pumn, dupa câteva înjuraturi zdravene. Personal, as prefera argumente. 
Articolul a aparut si in revista Timpul, nr. 7-8/2004
hjs-online, Nr. 10/2004

“Istoria” lui Emil Constantinescu 

O carte importanta cu o primire rautacioasa

Emil Constantinescu a dorit sa ajute istoria si sa îi ofere interpretarea sa, publicând patru volume intitulate oarecum patetic “Timpul darâmarii, timpul zidirii”. Ele se vor, simultan, o cronica a vremurilor care l-au facut presedinte, o revansa asupra unor crirtici ai sai, analiza “regimului Constantinescu” versus “regimul Iliescu”, o incursiune în opiniile, tezele, solutiile si produsele conceptuale care i-ar reprezenta gândirea, în descrierea pe care si-o face ca personaj istoric. Ceea ce în fond si este: primul presedinte democrat al României.
Pare destul de neobisuit sa scoti o carte de memorii la doar un an si jumatate de la încheierea mandatului prezidential. Unii comentatori se îndoiesc de responsabilitatea unei astfel de investitii intelectuale grabite. Dar nu astfel de motivatii explica felul în care a fost receptata cartea. Când nu s-a oprit la rânduri de complezenta, presa cotidiana a facut opurilor prezidentiale o primire pur si simplu rautacioasa. Nici presa culturala nu a întâmpinat-o cu o atitudine analitica. În revista 22, Andrei Cornea a scris un articol devastator. Iata cum întâmpina eseistul primul volum al presedintelui pe care editorul revistei 22, Grupul pentru Dialog Social, l-a sprijinit din 1992 pâna în ultimele luni ale mandatului sau: “Emil Constantinescu … nu a avut nici macar ce rata. Daca avem în vedere primul volum – cel de memorialistica propriu-zisa, platitudinea celor peste 600 de pagini ale sale este uimitoare.” Pentru Andrei Cornea, lucrurile poate importante care apar în carte “sunt pierdute într-un verbiaj nesfârsit, banal, fals filozofic, afisând o superioritate si o detasare fals contrafacute”. Si ca o concluzie: “În ceea ce îl priveste pe fostul presedinte ma tem ca avem de-a face cu un caz de megalomanie”. 
Andrei Cornea – departe de a fi singurul – deplânge pur si simplu aparitia cartii. Ca si ceilalti, face evaluari calitative sau se opreste la citate “incriminatorii” fara aproape nici o analiza, fara un dialog real cu continutul. Afisarea zgomotoasa a exigentei stilistice, severitatea cu care sunt judecate ideile celui care a fost candidatul Opozitiei timp de patru ani siseful statului alti patru gresesctinta. Negarea cartii este absurda. Avem în fata volumele unui om politic devenit presedintele României într-o epoca extrem de vitala, chiar dacadebusolata. Reactia fireasca a unui cercetator (observator, persoana implicata etc.) este sa caute cu aviditate memoriile unui om politic care si-a pus pecetea asupra a opt ani de istorie recenta. De la “profesionistii” vietii politice actuale pâna la cititorii care si-au pastrat curiozitatea naturala, fiecare are de ce sa astepte o astfel de aparitie. “Timpul darâmarii, timpul zidirii” este o sursa de informatii, o ocazie pentru reinterpretarea vietii politice sîn orice caz, edificatoare pentru întelegerea psihologiei unui fost sef al statului. 
Doar daca am avea în fata o scriere de propaganda pura am putea întelege reactia de respingere a formatorilor de opinie. Reducerea la propaganda de lemn explica de ce primul presedinte, Ion Iliescu, si-a ratat complet cartile. Din ele nu s-a putut afla ceva substantial nici despre temele deschise, nici despre psihologia celui care le-a scris. E adevarat ca Emil Constantinescu a publicat o carte preocupata aproape obsesiv de sine – începând cu primul volum, al memoriilor propriu-zise, cel mai important si interesant, la care ma voi referiexclusiv, celelalte fiind culegeri de documente, cuvântari si articole, sau analiza economica din tomul patru. Dar cartea nu constituie un program electoral. Mai mult, este neasteptat de bine scrisa. Formula pasajelor-amintiri, a flashurilor dispuse necronologic, amestecând întâmplari, informatii ori reflexii, fac cartea foarte dinamica. Având în vedere ca, în ciuda proportiilor, ea pastreaza o linie clara, ansamblarea poate fi socotita un adevarat succes (în ciuda câtorva repetitii). Desigur, contestatarii cu orice pret au cum sa puna accentul pe obsesia justificarii de sine, pe emfaza, pe repetitia locurilor comune. Dar astfel se rateaza natura de document a “Timpului darâmarii, timpului zidirii”. Ca textura a psihologiei unui presedinte, si neîmplinirile conteaza si e bine ca le-am vazutînregistrate. Cartea reprezinta un eveniment editorial: este ciudat ca nu a reusit sa produca amendamentele si consideratiile la care a invitat macar prin contrazicere. 

Ideile

Care ar fi tropismele, temele, obsesiile, determinatiile cu impact politic dezvaluite de fostul presedinte? “Timpul darâmarii, timpul zidirii” sugereaza ca destinul politic al lui Emil Constantinescu a fost hotarât de trauma invaziilor salbatice din Capitala, instrumentate evident de cei care ne hotarau soarta pânaîn 1989. Citatul umator este doar unul dintr-o categorie: 
“De unde atâtea bâte, daca nu din cele pregatite la comanda Securitatii pentru lichidarea manifestantilor de la Timisoara? Este vorba, fara îndoiala, de hoardele de mineri care au batut si au desfigurat oameni pe care nu-I cunosteau numai pentru ca semanau a intelectuali. Dar mai ales, ma gândesc la imaginea acelor femei, cu pumnii strânsi si ochii iesiti din orbite, care îi aplaudau si-I îndemnau: “Loviti-ii, ucideti-ii pe intelectuali.” (pag. 112-113).
Pasajul ar fi si el o proba ca Emil Constantinescu nu a scris un volum cu gândul la alegatori, cum împlica Andrei Cornea, care confunda textul electoral cu unul justificativ. Nu doar minerii suporta caracterizari taioase. Nu e complezent nici cu votantii sai potentiali, de vreme ce repetasîngroasa fatetele lipsei lor de civilizatie. Vorbind despre distrugerea sistemului de irigatii, comenteaza: “Imediat dupa ’90 totul a fost furat, au fost dezmembrate si carate toate piesele de cupru, fier, plumb, tot ce se putea vinde. Numai ca aceste lucruri nu s-au petrecut la adapostul noptii, în secret, ci în plina zi, sub ochii consatenilor care vedeau cum în curtea vecinului se aduna produse metalice care n-aveau cum sa creasca acolo…” (pag. 548)
Viziunea lui pesimista asupra gradului de civilizatie la români nu ia doar forma reactiei la manifestarile care socheaza, ca mai sus, ci este una conceptualizata, pusaîn perspectiva istoriei. Constantinescu pare sa fi scapat de nostalgii paseiste: “Daca în primii ani, în evolutiile politice, noi plateam tributul duritatii dictaturii lui Ceausescu, fata de mai blândele înfatisari ale comunismului din Cehia sau Ungaria, ulterior a început sa conteze si calitatea organizarii democratice interbelice” (p. 19)
Emil Constantinescu nu pare a fi grijuliu nici cu categoria intelectualilor critici, la care revine de multe ori – poate prea de multe ori - într-o carte pe care o asteptam a fi dedicata vietii politice. Este probabil si categoria care-l inspira “stilistic” cel mai mult. Capitolul “Scrisoare pentru cei care se recunosc” este memorabil prin forta.
Este oare “Timpul darâmarii, timpul zidirii” o carte credibila pentru biblioteca unui politolog? Importante sunt desigur informatiile care se refera la prestatia conducatorilor României din perioada 1990 - 1996. Chiar lucrurile pe care le stiam capata alta pondere prin confirmarea lor de catre fostul sef al statului: “Anchetele procurorilor din brigada de combatere a crimei organizate dovedesc, fara dubiu, încalcarea de catre România a embargoului privind livrarile de petrol si armament catre fosta Iugoslavie în timpul razboiului din Bosnia-Hertegovina”, în afacerile de contrabanda fiind “implicati profund reprezentantii Guvernului din perioada 1992-1996, împreuna cu conducerea [SRI]” (pag. 76).
Alte informatii avusesera pâna acum natura unor zvonuri. Emil Constantinescu confirma caîn ultimele luni ale mandatului fostilor guvernanti au fost facute “emisii monetare fara acoperire, s-a emis o Ordonanta de urgenta prin care s-a modificat deficitul bugetar si deficitul consolidat. Am aflat ca deficitul nu ar fi de 3%, cum a fost comunicat, ci dublu sau chiar mai mare” (pag. 340). Altfel spus, “fostul partid de guvernamânt nu ezitase sa sacrifice viitorul României de dragul pastrarii puterii.” (pag. 341). Povestea întâlnirii cu Viorel Hrebenciuc, Florin Georgescu si Nicolae Vacaroiu, imediat dupa preluarea mandatului sau arata ca o scena de teatru. Este antologica.
Se poate spune ca evaluarile din “Timpul darâmarii, timpul zidirii” probeaza bine judecata generala, prin care Constantinescu contrapune regimul de pânaîn 1996, celui caruia tot el îi da numele: “Când noi începeam batalia pentru recunoasterea internationala a României ca tara europeana si democratica, ei jubilau ca ne vom prabusi în falimentul pe care ni-l pregatisera cu grija. Când încercam sa privatizam câte o gaura neagra a economiei, ca sa nu mai fie purtata pe umerii obositi ai tuturor românilor, ei puneau la cale mari miscari de strada anti-capitaliste si anti-reforma. Mânuiau cu cinism speranta de mai bine a oamenilor, pentru a pastra intacte cauzele mai raului. Când noi asudam sa platim datoriile pe care ei le risipisera zadarnic, puneau la cale greva impozitelor. Când ne apropiam cu înca un pas de NATO sau de Uniunea Europeana, ei planificau dezordinea si încercau sa instaureze puterea Sovietelor de deputati si de mineri. Fiecare victorie din acesti patru ani a fost platita dublu, o data cu pretul ei, mare, dar legitim si inevitabil, a doua oara însa cu pretul confruntarii cu îndârjirea lor de a nu schimba nimic, de a corupe orice…” (pag. 649)
Desi sunt si alte lucruri de adaugat, care fac asimetria mai putin ferma, as sustine afirmatiile de mai sus. Sîn anul 2003, diferenta dintre sustinatorii lui Ion Iliescu si cei ai lui Emil Constantinescu ramâne radicala.

Erori

Mai ales pentru volume cu asemenea miza istorica, autorul de recenzii are obligatia sa faca reparatiile si sa completeze textul acolo unde poate. Trei sunt observatiile asupra carora ma voi opri în continuare.
Mai întâi, pozitia lui Emil Constantinescu fata de Conventia Democratica din România si mai general, fata de rampa sa de lansare politica. Citez interpretarea fostului presedinte: “CDR a aparut si s-a manifestat cu forta în România datorita a trei elemente: initiativei Doinei Cornea de formare a Forumului Antitotalitar Român si de transformare a acestuia în CDR; viziunii lui Corneliu Coposu privind necesitatea unei opozitii unite si întelepciunii sale de a cauta în afara partidelor o personalitate-fanion pentru alegerile prezidentiale si pentru conducerea efectiva a Aliantei, precum si – pentru ca nimeni nu a spus-o, o spun eu – capacitatii mele de a asigura pe termen lung unitate politica unei structuri extrem de eterogene” (p. 390)
Enunturile de mai sus repereaza câteva date concrete, dar pierd tocmai imaginea generala. Eforturile de unificare a opozitiei politice la regimul Iliescu încep înainte de alegerile din luna mai 1990. Un grup de sapte personalitati ale vietii publice, printre care George Serban, Ana Blandiana, Constantin Ticu Dumitrescu, reprezentând organizatii de referinta aparute imediat dupa revolutie a încercat – în zadar, e drept – coalizarea principalelor partide istorice si a societatii civile. O stiu întrucât am fost implicat direct. A fostimposibila, atunci, depasirea refuzului lui Radu Câmpeanu si al lui Sergiu Cunescu. Dupa ce în noiembrie 1990, Alianta Civica adunase sute de mii de persoane în Bucuresti si în câteva alte orase din tara, a devenit un factor de presiune asupra acelorasi lideri, în scopul unificarii opozitiei. Tema s-a aflat în fruntea agendei Aliantei. Între timp, la Cluj s-a creat Frontul Democratic Antitotalitar, la care Doina Cornea a avut contributia sa.Dar, pentru a respecta istoria, rolul de locomotiva a acestei initiative importante a fost jucat de catre Octavian Buracu si Adrian Marino. Fara presiunea extraordinara a Aliantei Civice, CDR nu s-ar fi format, aproape toti ceilalti lideri de partide fiind reticenti.Singurul din rândul formatiunilor politice care a creat o contrapondere pe masura a fost, într-adevar, Corneliu Coposu. Personalitatea sa domina, de departe, scena Opozitiei.
Meritul propriu pe care-l invoca Emil Constantinescu este real. A constat în capacitatea sa de a se mentine, asemenea unui surfer, pe suprafata extrem de miscatoare a Conventiei. Toti cei care au participat la sedintele Consiliului National al CDR pot depune marturie în acest sens. Ar fi aproape de neimaginat, pentru cineva din afara, sistematica sabotare, sedinta de sedinta, a activitatii CDR, de catre personaje precum Sergiu Cunescu ori reprezentanti ai Partidului Aliantei Civice. Având în vedere evolutia lor de-a lungul anilor, sunt sigur ca au facut-o premeditat. Putine alte personalitati din grupul celor care ar fi putut capata statutul de presedinte al CDR ar fi rezistat unei astfel de presiuni. Emil Constantinescu a facut-o si meritul trebuie sa-i fie recunoscut.
Urmând însa logica unei reglari de conturi, fostul presedinte evita, în acest pasaj si pe parcurs, sa noteze ca lansarea sa în viata politica se datoreaza, în primul rând, Aliantei Civice. Este adevarat ca, spre deosebire de multi altii – precum Nicolae Manolescu – Emil Constantinescu se formase, ca “personalitate a vietii civice”, în afara Aliantei. El a fost cooptat în AC – unde a devenit vicepresedinte – întrucât deschisese balconul Pietii Universitatii si initiase Solidaritatea Universitara din Bucuresti (prima “Solidaritate Universitara” aparând în Timisoara). Promovarea lui Constantinescu pentru pozitia de presedinte al CDR si apoi, de candidat la alegerile prezidentiale se datoreaza tot Aliantei.
O alta sustinere care trebuie amendata îl priveste pe Valerian Stan. Despre acesta, Constantinescu afirma ca, prin prestatia sa de Sef al Corpului de control al Primului-ministru, a urmarit distrugerea coalitiei CDR-PD-UDMR. Iar mai departe: “…printre cei care tradeaza nu pot fi inclusi cei care au avut misiunea sa distruga din interior, ca Valerian Stan la Alianta Civica, Radu Câmpeanu la liberali, Radu Ciuceanu la AFDPR, Vasile Lupu la PNTCD, Octavin Paler la Româna libera. Ei au fost leali stapânilor din exterior si, daca stai sa observi consecventa cu care au actionat, au fost poate sinceri cu ceea ce putea fi un scop pe care l-au slujit”. (p. 559)
Or, daca prestatia lui Valerian Stan în pozitia sa de Sef al Corpului de control al Primului-ministru este discutabila si a fost criticata de multi, ideea “misiunii de a distruge Alianta Civica din interior” se dovedeste de nesustinut. Alianta Civica a avut norocul a trei secretari foarte eficace, generossi pragmatici în activitatea lor: Iulian Cornateanu, Valerian Stan si Gheorghe Arvunescu. Fara ei, ar fi ramas o suma de cluburi de discutie. Pentru afirmatia de la pagina 559, Valerian Stan l-a dat în judecata pe Emil Constantinescu, acuzându-l de calomnie. Mi-e foarte greu sa vad cum va pleda fostul presedinte în fata instantei, pentru a sustine ceea ce a scris.
La sfârsit,ma voi opri la “povestea” pe care Emil Constantinescu o pune la dispozitie cititorului (paginile 134-135), când se refera la întrevederea pe care mai multi membri ai GDS i-au cerut-o în timpul mineriadei din ianuarie 1999. Îl citez din nou pe autorul “Timpului darâmarii, timpului zidirii”: “Gabriel Andreescu întreaba, furios, de ce n-a fost arestat Vadim în Parlament pentru declaratiile sale, fiindca imunitatea nu e valabila pentru flagrant, iar atitudinea lui Vadim, spune el, e .”
Or, Emil Constantinescu nu-si aminteste deloc bine acest episod, pe care-l prezinta altfel decât a fost si în câteva alte puncte. Este fals ca am fi mers la presedintie numai Radu Filipescu, Stelian Tanase, Gabriel Liiceanu si cel care scrie aceste rânduri. Eram la Cotroceni mare parte din GDS, cei amintiti, dar si altii, precum Gabriela Adamesteanu, Andrei Cornea, Andrei Oisteanu, Cristian Preda. Aratam poate furiosi, dar cu drept motiv: pe bâlbâiala incredibila a demnitarilor care fusesera sprijiniti si de noi sa ia puterea. Datoritaincapacitatii lor de a controla situatia, reprezentantii institutiilor noastre publice ne obligasera sa lansam mesaje dramatice în presa si sa iesim în strada. Trebuia sa facem din nou demonstratii ca sa sustinem statul pe care ei, pâna în acel moment, nu putusera sa-l apere. Referirea lui Emil Constantinescu la o cerere de a-l aresta pe Vadim pentru “flagrant” vine din imaginatie. Cerusem atunci nu arestarea lui Vadim Tudor, ci scoaterea PRM în afara legii. Ca existau toate probele unei tentative de lovitura de stat, ca împreuna cu multe alte manifestari ale PRM, aceasta plasa partidul în categoria fomatiunilor extremiste neconstitutionale, iata un lucru pe care presedintele României, ca si membrii guvernului, ar fi trebuit sa-l înteleaga în luna ianuarie 1999. Nu au înteles si nuau actionat în momentul cel mai propice pentru eliminarea PRM din viata politica. Prin asta, au cu totii partea lor de responsabilitate pentru succesul extremismului în anul 2000. A-i cere lui Emil Constantinescu sa initieze declararea PRM drept neconstitutional nu era o invitatie la un comportament autoritar, ci, pur si simplu, sa respecte el însusi legea fundamentala.

Revansa

Exemplul aterior, al discutiei din noaptea de 21 spre 22 ianuarie 1999, de la Cotroceni, introduce o preocupare distincta a cartii recenzate: folosirea paginilor pentru contestarea unor critici care i s-au facut, pentru justificari si, în câteva cazuri, rafuieli. În particular, Emil Constantinescu a avut o relatie frustranta cu intelectualitatea -, un adevarat complex, motivat sau nu -, si a încercat sa-si ia o revansa

De mai multe ori, Emil Constantinescu reproseaza unor intelectuali necunoasterea cadrului nostru constitutional. În multe cazuri, chiar are dreptate. Pentru a avea un cuvânt de spus în “cetate”, un intelectual ar fi obligat sa înteleaga la nivel de detaliu lumea în care traieste. Fara asta, valorile pe care le promoveaza nu pot deveni parte a unui proiect realist. Educatiei multora dintre cei considerati la noi “repere intelectuale” îi sunt straine filosofia sstiintele de tip social si politic. Multi n-au ajuns sa parcurga nici macar Constitutia României, având totusi pretentia sa dea norme de actiune clasei politice. Este de înteles, în acest context, frustrarea lui Emil Constantinescu, pus la colt de oameni care n-au demonstrat nici experienta, nici efortul comparabil în promovarea valorilor în numele carora acestia se legitimau.
Numai ca fostul presedinte pluseaza în critica sa când argumenteaza prin cazuri nesemnificative. Ramâne un fapt nestiinta sau lipsa sa de vointa a lui si a consilierilor lui în a-si folosi prerogativele atunci când acestea puteau aduce servicii institutiei pe care Emil Constantinescu o reprezenta si interesului public. Îmi amintesc mai multe controverse cu Zoe Petre, în sala de dialog al Grupului pentru Dialog Social, în care cea mai apropiata consiliera raspundea, în numele presedintelui, prin replica: “Nu se poate. Nu ne permite legea”. Ei bine, vorbeam atunci de cazuri în care “se putea”. 
Ca sa fiu concret, m-as referi (doar) la posibilitatea lui Costin Georgescu de a permite solicitatorilor accesul la dosarele de Securitate pe vremea când nu exista o lege a accesului la arhiva urâtei institutii. În particular, 7 fosti disidenti facusera o cerere în acest sens, publica, la care s-a raspuns tot public. Si Costin Gergescu, si echipa prezidentiala invocau absenta unei legi specifice, omitând faptul ca, tocmai din acest motiv, directorul SRI avea dreptul sa decida asupra eliberarii dosarelor. (Situatie de care, de altfel, Virgil Magureanu profitase, fapt care i-a permis lui Mihai Pelin sa scrie câteva carti.)
Între cei carora Emil Constantinescu le-a dat o atentie speciala se afla oameni politici (Radu Câmpeanu, Radu Vasile s.a.) dar si câtiva ziaristi, precum Ion Cristoiu, Cristian Tudor Popescu si Octavian Paler. Ultimul s-a bucurat de o “onoare” cu totul aparte. Cum rugase doi dintre tinerii sai colaboratori “sa caute adevarul” despre Paler, Constantinescu a avut posibilitatea sa ofere cititorului o biografie a cunoscutului scriitor lunga de 16 pagini. În capitolul intitulat “Dupa amiaza unui nomenclaturist”, cei care înca nu cunosteau aceste date au avut ocazia sa afle despre apelul lui Octavian Paler – în anii ’50 – de a se combate “literatura decadenta burghezo-mosiereasca”; despre omagiul adus de el lui Stalin; despre laudarea în versuri a Canalului; despre reprezentarea presei comuniste la Viena, Leipzig, Budapesta (de unde condamna revolutionarii maghiari si justifica interventia trupelor sovietice) si Roma; despre campania de prezentare a “realizarilor marete ale URSS”, pe care a condus-o; despre pozitiile sale în conducereaRadiodifuziunii, a României libere, a Consiliului Ziaristilor si alegerea sa ca membru supleant al Comitetului Central al PCR si ca deputat în Marea Adunare Nationala; despre lansarea sintagmei “epoca de aur” si participarea la cultul personalitatii. Iata si reflexia lui Emil Constantinescu (la care subscriu complet): “Numai în aceasta tara trista, plina de umor, un nomenclaturist notoriu, membru al Comitetului Central al PCR condus de Ceausescu, activist de partid cu munca în presa în întreaga lui viata, de la angajare pâna la pensie, om de încredere al Securitatii în cele mai delicate actiuni de presa în strainatate, redactorul-sef al celui de-al doilea cotidian comunist al tarii timp de 13 ani si initiatorul cultului personalitatii lui Ceausescu la Televiziunea Nationala, poate ajunge liderul spiritual al societatii civile post-decembriste fara a schita cel mai mic gest de cainta sau de regret. Numai pentru ca scrie frumos si se declaramoralist. Povestea suprarealista a acestui personaj, care face sa paleasca orice opera de fictiune, explica multe lucruri aparent de neînteles într-o societate bolnava în care viata bate de atâtea ori literatura” (pag. 485-486).

Justificari

Cum era de asteptat, Emil Constantinescu foloseste volumul sau drept ocazia justificarii actiunilor si insucceselor mandatului. Eliminarea fostului prim-ministru, Radu Vasile, într-o maniera nu foarte clara din punct de vedere constitutional este argumentata printr-o diatriba împotriva celui în cauza. Defectele pe care i le enumera sunt evidente si deloc singurele care ar fi putut fi notate. Dar cine îl putea obliga sa-l accepte pe Radu Vasile ca prim-ministru? Presedintele are un cuvânt decisiv în numirea capului Executivului, cu atât mai evident când provine din majoritatea parlamentara. Or, daca ar fi aratat doar putina vointa si fler, Emil Constantinescu ar fi trebuit sa evite numirea lui Radu Vasile. Calitatea vârfului Executivului este una din marile responsabilitati ale presedintelui. Nu numai ca, pâna în 1998, Radu Vasile fusese ineficient în cadrul PNTCD si în parlament. Dar el a avut brusc initiative – ca si în cazul lui George Pruteanu, alt om politic pe care Emil Constantinescu l-a sprijinit - în chestiuni cu o urâta miza nationalista. Radu Vasile fusese cel care a implicat PNTCD în negarea caracterului Republicii Moldova, de stat independent. Cum sa lasi sa conduca un guvern un om politic cu antecedente capabile sa genereze crize internationale?

 

Alt subiect de justificare: comportamentul sau fata de regele Mihai, dupa ce a devenit presedintele României. Emil Constantinescu invoca drumurile anterioare la Versoix, schimburile calduroase de mesaje cu fostul Suveran, masurile luate imediat dupa 1996, pentru a i se asigura regelui intrarea în tara. Iar în paralel, face un inventar – foarte bun pentru istorie – a atitudinii lui Ion Iliescu si a tovarasilor sai fata de regele Mihai, între 1990 si 1996; masuri reprobabile intrând într-o opozitie flagranta cu marile gesturi de curtoazie de dupa anul 2000. Totul o fi adevarat. Dar cine îl putea împiedica pe Emil Constantinescu sa manifeste el, în 1997, curtoazia de care a dat dovada Ion Iliescu în 2001? Sa zicem ca nu ar fi ajuns sa impuna masurile necesare asigurarii drepturilor patrimoniale ale regelui. Dar presedintele de atunci a ratat cel putin gestul firesc, de a-i fi facut fostului monarh o primire respectuoasa, ca ultim rege al României si una dintre ultimele personalitati în viata ale Celui de-al doilea razboi mondial. 

 

Emil Constantinescu sugereaza în sprijinul atitudinii sale reci fata de regele Mihai conditia de presedinte al unei republici, dator deci sa vegheze valorile republicane. Nimeni (care conta) nu-i ceruse însa sa renunte la prerogative si sa îi pregateasca fostului rege un tron. Un astfel de argument este cu atât mai artificial cu cât Constantinescu nu se grabeste sa invoce în nici un fel datoria lui comparabila de a apara caracterul secular al statului român. Aducerea, de catre Emil Constantinescu, a vârfurilor Bisericii Ortodoxe în prim planul vietii politice a însemnat o adevarata tradare a responsabilitatilor sale constitutionale.

Cel putin alte trei mari preocupari a mai avut Emil Constantinescu, în materia justificarilor. Una, privind caderea sa de popularitate, pe care o pune aproape în totalitate pe implicarea României în campania din Kosovo. “Prima victima a bombardamentelor americane din Iugoslavia nu a fost Milosevici, am fost eu”, sustine (la pagina 215) seful statului din 1999. Este o premisa pe care o consider falsa, desi larg raspândita, având la baza confuzia dintre relatia de coincidenta si cea de cauzalitate. Mult mai sigur, caderea lui Constantinescu în sondaje este legata de nemultumirea mai generala fata de prestatia CDR, apoi, de oportunismele sale, de impresia lipsei de vointa si putere a sefului statului. 
În ce priveste justificarea refuzului sau de a mai candida la alegeri, ea se reduce practic la ideea ca si-a luat pe umeri responsabilitatea esecurilor. Un mod de a gândi în conflict cu logica fireasca a unui om politic. Constantinescu avea datoria sa evalueze decizia sa, pe care nu a discutat-o nici cu cei mai apropiati colaboratori, la nivelul consecintelor. Acestea, usor de intuit, au însemnat transformarea PRM si a lui Vadim Tudor în a doua forta politica a tarii, simultan cu distrugerea PNTCD si subminarea Opozitiei de dupa 2000.
Emil Constantiescu nu putea sa lase în suspensie tema Securitatii si a declaratiei sale: “Am fost învins de Securitate”. 

Fostul presedinte a fost într-adevar învins de Securitate

Ca sa-si justifice declaratia privind victoria fostei Securitati asupra sa, Emil Constantinescu replica ca nu s-a referit la “relatiile cu cei activi din serviciile de informatii, pe care le-am condus cu o mâna ferma si pe care le-am epurat de o mare parte din membrii fostei Securitati, ci m-am referit la cei din afara serviciilor de informatii, care domina economia si presa” (p. 585). Aici ar fi cel putin doua observatii de facut.
Mai întâi, ca Emil Constantinescu nu a fost sustinut de atâtia oameni ca sa fie învins, ci ca sa învinga. Este de altfel pacat ca fostul presedinte îsi prezinta succesul din 1996 drept rezultatul logic al calitatilor sale, lasând putin loc (dar nu deloc) recunostintei pentru extraordinara participare a zeci de mii de oameni si a sute de personalitati ale vietii publice, care s-au mobilizat ca el sa obtina puterea; o putere capatata ca sa reuseasca, nu ca sa bifeze esecuri.
Apoi, cartea este prin ea însasi înca o demonstratie a felului zdrobitor în care Securitatea a reusit sa-l domine si sa-l învinga pe Emil Constantinescu. Ma uit la lista sfatuitarilor sai sociologi pe care a mizat. Din cei patru, doi dintre ei au fost informatori siguri ai Securitatii. Numele lui Dumitru Sandu a fost dezvaluit opiniei publice, al celui de-al doilea, înca doar în privat, de cei care l-au identificat în dosarele proprii. A stiut presedintele asta? Avândîn vedere functia lui, SRI era obligat sa-l previna. De ce i-a dat lui Dan Capatâna o pozitie atât de importanta? Nu avea oare motive de suspiciune, cel putin gândindu-se la sabotarea de catre acesta a PAC? Sau având în minte întâlnirile discrete cu el de dinainte de 1996? Constantinescu deplânge tradarea unor oameni politici, care l-ar fi împiedicat astfel sa obtina, împreuna cu întreaga Conventie Democratica, succesul. Printre altii, îl invoca pe Mircea Ionescu-Quintus, dar nu numai pe el. Quintus a fost de asemenea un informator. Nu ar fi trebuit sa afle la timp?
Sau un alt caz interesant. La un moment dat, Emil Constantinescu face în volumul de memorii câteva referiri nemultumite privindu-l pe Alfred Moses, fostul ambasador american. Acesta fusese, într-adevar, un apropiat al echipei Ion Iliescu-Adrian Nastase si antipatiza Opozitia de pânaîn 1996. Atitudinea lui Moses era usor explicabila, de vreme ce la venirea în tara un grup de politicieni ai Opozitiei – printre care fostul lider AC, PAC si apoi liberal, Alexandru Popovici - i-au adresat o scrisoare scandaloasa, antisemita. Ce putea compromite mai mult Opozitia decât o astfel de epistola publica, acuzându-l aiurea pe cel care condusese, pâna la venirea lui ca ambasador al SUA la Bucuresti, o importanta organizatie evreiasca? De ce nu a cerut Emil Constantinescu Serviciului Român de Investigatii sa descopere ce se afla în spatele acestei manipulari? Nu pentru ca manipularea compromisese Opozitia, ci întrucât afectase si relatiile României cu Statele Unite, iar asta intra in prerogativele lui.
Primul lucru pe care trebuia sa-l faca Constantinescu la începerea mandatului sau era sa afle care au fost securistii si informatorii cu pozitii importante în viata politica si în presa. Nu ca sa îi santajeze, ci pentru a atentiona opinia publica. Pentru a feri societatea de raul determinat de ei. Nu spune si actuala lege privind desconspirarea Securitatii ca este dreptul cetateanului de a afla legaturile categoriilor importante cu fosta Securitate în virtutea dreptului la informatii de interes public? Emil Constantinescu avea prerogative sa serveasca interesul public siîn acest fel. A pierdut însasansa sa faca curatenie în societatea româneasca a anilor ’90.
A ratat prin asta un moment extraordinar, poate unicul, al istoriei acestor ani. În 1996, presedentia (prin conexiune), parlamentul si guvernul erau dominate de PNTCD. Nu încetez sa ma mir si astazi, cum a fost posibil ca oamenii care au ajuns la putere dupa 1996 sa fi interiorizat logica Securitatii? Motivând una dintre cele mai rusinoase decizii ale sale, eliminarea lui Adrian Severin – prin care, cum spune chiar el, a pierdut “un ministru de externe exceptional” -, Constantinescu comenteaza: “Ce nu stie [Zoe Petre] e ca originalul listei lui Severin se afla în casa de fier din spatele biroului meu. … Functia oficiala te împiedica sa acuzi fara probe. Or, în astfel de situatii, nu exista probe directe” (pag. 409). Ideea este repetata peste o suta si ceva de pagini: “Prin statutul de presedinte, si apoi de fost presedinte, eu n-am putut si nu pot divulga nume” (pag.541).
Ce a înteles atunci Constantinescu despre pozitia sa de sef al statului? Sensul principiilor “siguranta statului”, si “interesele fudamentale ale natiunii” au fost limpede enuntate de catre Constitutie si de catre programele de guvernare ale Cabinetelor dintre 1996-2000. Toate puneau în frunte sustinerea democratiei, promovarea valorilor lumii libere, integrarea României în structurile euro-atlantice. Pe acestea trebuia Constantinescu sa le slujeasca asezându-le în fruntea prioritatilor. Pesemne însa, pentru înaltii nostrii demnitari termenii enumerati sunt doar retorica, discurs electoral, declaratii menite sa “arate bine”. Iar în rest, se luau dupa sfaturile serviciilor de informatii, conform carora valorile sacrosante ale natiei ar fi chiar ele, serviciile. (Undeva Constantinescu chiar subliniaza: presedintii se schimba, serviciile ramân). De ce ministrul Dejeu nu a fost dat jos în momentul când a transmis în teritoriu sa nu se aplice o Ordonanta de urgenta (privind administratia locala)? De ce Radu Vasile nu a fost eliminat când a depus la parlament forma dorita de el a proiectului de lege (privind regimul general al Cultelor) si nu cea adoptata în cadrul sedintei de guvern? De ce suspiciunile bine motivate privind abuzul pozitiei lor de catre ministri nu au dus, în lipsa explicatiilor, la demisia celor în cauza? De ce oare trimiterile lui Adrian Severin au motivat o sedinta CSAT, iar violul flagrant al statului de drept în cazurile enumerate nu a devenit o preocupare pentru siguranta nationala? Pentru generatia al carei spirit a fost frânt de comunism (si iata, Constantinescu face parte din ea) ceea ce tine de serviciile secrete ramâne valoarea cea mai pazita a statului; nu democratia, nu drepturile omului. 

Tot despre Securitate

Pe logica unei lumi întoarse cu capul în jos, Emil Constantinescu sustine, nici mai mult, nici mai putin, ca “Dosarul juridic [al mineriadei din iunie 1991] nu mai putea fi reconstituit si responsabilitatile individuale pentru infractiuni nu mai puteau fi determinate în masura necesara unui proces penal” (pag. 126). Miile de metri de film, miile de pagini de documente asupra unor orori petrecute nu numai la lumina zilei, ci si în fata întregului mapamond, miile de martori nu ar fi, spune un om care a facut în anii ’50 Dreptul, probele suficiente unui proces penal. Si ca sa termin cu o proba dirimanta a felului în care Securitatea l-a folosit pe omul pe care au mizat promotorii democratiei din România amintesc faptul ca astazi, în anul 2002, Emil Constantinescu interpreteaza înfruntarile interetnice de la Târgu Mures drept expresia furiei românilor si maghiarilor, ele fiind dezamorsate de … “presedintele Iliescu, al carui calm a evitat escaladarea situatiei” (pag. 455). Or, conflictul de la Târgu Mures a fost pregatit de fosta Securitate, concluzie evidenta a probelor, a logicii desfasurarii evenimentelor si a consecintelor. Un rol covârsitor i-a revenit lui Virgil Magureanu, directorul noului SRI care trebuia sa se nasca pe marginea acelor evenimente, totul sub comanda presedintelui Ion Iliescu, al carui mandat evident a fost sa asigure reintrarea în viata publica a fostilor securisti. În loc ca Emil Constantinescu sa fi cerut procororului general sa puna între primele patru prioritati ale investigatiilor sale cazul Târgu Mures, el a luat pe umerii sai tezele oamenilor Securitatii. Aceiasi care au fost implicati si la Târgu Mures, si în Piata Universitatii. 
Cel mai uluitor din atitudinea lui Emil Constantinescu îmi pare totusi faptul ca în volumul pe care-l recenzam, singurele tratate cu respect ramân serviciile de informatii. Populatia României este descrisa cum si este, cu grave carente de civilizatie si morala. Intelectualii critici sunt apostrofati, uneori cu formulari remarcabile. Un pasaj chiar merita citat: “Puteti fi [astazi] ceea ce nu ati fost în stare sa fiti în timpul lui Ceausescu: opozanti. Niste opozanti fara risc, care pot sa mimeze curajul într-o vreme a negocierilor subtile, în care Puterea va ofera trocuri inteligente, nu pentru a o ridica pe ea, fiindca pentru asta are nevoie de oamenii ei si nu are nevoie de voi, ci pentru a-i distruge pe potentialii ei adversari, domeniu în care va dovediti cu adevarat profesionisti” (pag. 643). 
În astfel de momente, Constantinescu are si forta, are si dreptate. Dar cum apar oare, într-un astfel de context elliberat de iluzii, afirmatii precum: “pâna în ultima zi a mandatului meu, chiar atunci când se stia cine va reprezenta noua putere, serviciile de informatii m-au informat corect si impartial”? Presedintele preia stereotipul ca structurile antiteroriste ale SRI sunt“printre cele mai performante din Europa si din lume”. Cum sa sustii astfel de calificative referindu-te la trupe care nu au fost vreodata supuse încercarilor adevarate din Orientul Mijlociu, Irlanda de Nord, Nordul Americii Latine, Africa si bineînteles, din statele occidentale-tinta precum SUA, Marea Britanie si Franta? 
Emil Constantinescu ne da cifre privind plecarea securistilor si venirea tinerilor ofiteri. Dar de ce nu se ocupa de fapte? De consecinte? Nu a reusit sa obtina nici macar scoaterea la lumina a Jurnalului lui Gheorghe Ursu.De ce nu a cerut clarificarea actiunilor criminale, macar a celor faimoase, ale Securitatii, precum atacurile împotriva Europei libere, a Monicai Lovinescu, uciderea lui Emil Georgescu? Daca ar fi actionat la nivelul responsabilitatilor sale, oare ar mai fi depus astazi Ristea Priboi plângereîmpotriva lui Werner Sommerauer?
Pe vremea mandatului sau, mai declara fostul presedinte, nu a fost urmarit nici un om de cultura. Aici Emil Constantinescu chiar înseala opinia publica - tot în favoarea serviciilor secrete. Ori o fi învatat de la “profesionistii” SRI ca intelectualii care se ocupa de minoritati, autonomie culturala, devolutie si federalism – despre care serviciile trimiteau presedintelui informatii la pachet, ca sa preîntâmpe scandalurile din presa -, nu sunt demni de calificativul “om de cultura”? Si nici macar nu este vorba doar de acestia.
Daca nu ar fi fost atât de umilit de oamenii serviciilor de informatii – în coniventa sau nu cu securistii de ieri –, ai zice despre Constantinescu ca a fost chiar omul lor.

Judecata istoriei

Este în logica recenziilor sa puna în lumina mai ales aspectele criticabile. As sublinia însa necesitatea de a pastra o perspectiva generala, si prin asta, obligatia de a judeca “regimul Constantinescu” în termeni istorici. Din acest punct de vedere, ma raliez total opiniilor pe care Vladimir Tismaneanu le-a transmis la festivitatea de lansare a cartii lui Emil Constantinescu. Îl citez: “Perioada presedintiei lui Emil Constantinescu a marcat o cotitura benefica în istoria politica româneasca. (…) Oricum am privi lucrurile, în acei patru ani, în România s-a produs o bresa sistemica. Actualul partid de guvernamânta cunoscut experienta opozitiei, clasa politica s-a maturizat, iar politica externa a mers fara ezitare în directia vestica.“
Daca lucrurile stau asa, nu este oare firesc ca fostul presedinte sa se plânga de campaniile de presaîmpotriva lui? De ingratitudinea concetatenilor? De ipocrizia formatorilor de opinie? Sa îi dam ultima oara cuvântul: “Aceste rânduri … se adreseaza voua, celorlalti, pe care nu stiu cum sa va numesc. Nu va pot spune anticomunisti, pentru ca, de fapt, chestia asta atât de depasita nu va mai intereseaza. Mi-e jena sa va spun democrati dupa ce v-am vazut cu cât alean tânjiti dupa o mâna forte. Nu va pot spune inamicii , pentru ca dusmaniti orice si pe oricine. Cred doar ca, pentru un timp, v-am oferit o tinta pentru descarcarea sacului plin de ura, suspiciune, frustrare în care ati crescut si de care nu mai puteti scapa. Înteleg ca v-am creat dificultati. V-ati simtit mult mai bine cu un presedinte agramat pe care sa-l ironizati, cu un presedinte cu care sa va etalati în polemici, cu un presedinte pe care sa-l demascati sau cu un presedinte care sa se înconjoare de privilegii de care sa va puteti arata dezamagiti. Nu greselile reale – pe care le-am facut … - v-au deranjat, ci greselile pe care nu le-am facut si pe care mintea voastra perverita astepta sa le fac. Faptul ca nu am încalcat legea si nu m-am îmbogatit, ca nu m-am folosit de functie ca sa-i amenint sau sa-i cumpar pe adversari, asta v-a deranjat.” (pag. 642).
Acesta este unul dintre pasajele care m-au tulburat. Înca un motiv ca sa invit la citirea cartii. Nu-ti poti permite sa faci o analiza a perioadei istorice prin care am trecut fara sa treci în bibliografie “Timpul darâmarii, timpul zidirii”. Cartea contine date de interes public, explica conjuncturi, aduce în câteva cazuri culisele la luminaîntr-un cuvânt, informeazaÎn plus, cartea povesteste o experienta sufleteasca. Cititorii corecti vor sti sa descopere, dincolo de emfaza, de patetismele sale, de posturile grandilocvente, de complexe si de justificari, o atitudine omeneasca autentica. În fond, daca ar fi fost asa cum îl arata uneori acest volum, fara morga pe care o îmbraca precum un costum si de care nu scapa nici când povesteste, fostul presedinte ar fi avut cu mult mai mult succes. Emil Constantinescu si-a luat colaboratori si nu clienti; a stiut sa ofere admiratie personalitatilor de care nu avea de ce sase îndoiasca; i-a apreciat si pe altii, carora avea câte ceva de reprosat; a fost oportunist în detalii, dar nu ipocrit pe fond; a irosit din puterea pe care a avut-o, dar el este cel care a si cucerit-o. Emil Constantinescu a îndreptat istoria României în directia cea buna, dar a fost si el un biet presedinte asezat sub vremi.

hjs-online, Nr. 2/2003
Back/ Înapoi/ Zurück hjs


[1]Replica lui Andrei Plesu din Observator cultural nr. 226, 22-28.06.2004
[2]Dilema veche nr. 24, 25.06-1.07.2004.
[3] Sorin Adam Matei, Intelectualii româmi între grupurile de prestigiu si piata libera a ideilor, Bucuresti, Compania, 2004


===========================


die tageszeitung - taz, 22.12.04

"Ich würde es wieder tun"

INTERVIEW WILLIAM TOTOK


OCTAVIAN GHEORGHIU, 40, gehörte Weihnachten 1989 als 25-jähriger Hauptfeldwebel dem Exekutionskommando an. Octavian dient auch heute noch in der rumänischen Armee. Dieses Interview ist das erste über jenen 25. Dezember, das er mit einer deutschen Zeitung geführt hat.
taz Nr. 7546 vom 22.12.2004, Seite 4.
taz: Herr Gheorghiu, Sie gehörten zu den drei Soldaten, die das Ehepaar Ceausescu exekutiert haben. Dazu wurde Ihre aus Fallschirmjägern gebildeten Gruppe eigens in die Kaserne von Târgoviste geholt, in der die Ceausescus festgehalten wurden. Warum hat man Sie geholt, wo doch schon genügend Soldaten dort waren?
Octavian Gheorghiu: Man sagte uns, dass General Stanculescu, einer der Organisatoren des Prozesses, kein Vertrauen in die dort anwesenden Soldaten habe und uns deshalb hingerufen hatte. Es war absurd. Man befand sich in einer Militäreinheit zusammen mit den Kameraden derselben Waffengattung, und nun hatte der General kein Vertrauen zu ihnen. Es war wie ein schlechter Witz, zu wissen, dass sich hinter deinem Rücken das Ehepaar Ceausescu befindet. In solch einer Nähe, in der wir Durchschnittsrumänen sie nie hatten sehen, geschweige denn fühlen können.
Wer bestimmte die Zusammensetzung des Erschießungskommandos?
Herr Stanculescu hatte drei Männer ernannt, Ionel Boeru, Dorin Cârlan und mich, und uns in den Kasernenhof in die Nähe jener Mauer beordert, an der das Urteil vollstreckt werden sollte. Stanculescu befahl uns, niemandem etwas von der bevorstehenden Erschießung zu sagen. Wir verstanden sofort. Kurz darauf öffneten Soldaten den Panzerspähwagen, aus dem Nicolae und Elena Ceausescu ausstiegen. Wir konnten es nicht glauben. Unsere Bestürzung war riesig. Das überzeugte uns von der Ernsthaftigkeit der Lage. Wir führten sie danach zum Dienstzimmer des Kommandanten, wo sie vom Arzt untersucht wurden.
Was fühlten Sie, als die Ceausescus vor Ihnen standen?
Ich bekam eine Gänsehaut. Elf meiner Kollegen waren bei der Bewachung des Fernsehgebäudes in Bukarest in den vorangegangenen Tagen gestorben. Es gab Tote auf den Straßen. In uns hatte sich ein unbändiger Zorn angestaut. Ich war froh, dass wir sie gefangen hatten und die Revolution nun zu Ende geführt werden konnte.
Hatten Sie Angst?
Wenn man keine Angst hat, ist es schlimmer. Wenn man Angst hat, hat man größeren Mut. Wir haben unsere Angst unterdrückt. Wir führten die Ceausescus in den Gerichtssaal, in dem sich einige Herrn befanden, darunter auch Stanculescu. Dorin Cârlan und ich hatten die Aufgabe, jedweder Person den Eintritt zu verwehren. Im Notfall sollten wir schießen. Mein Kollege Boeru hatte den Befehl, im Falle eines Angriffes auf die Kaserne, das Ehepaar Ceausescu auszuschalten.
Haben Sie während des Prozesses daran gedacht, dass Ceausescu auch der Oberbefehlshaber der Armee ist?
Nein, ich hatte ihn niemals als Vorgesetzten oder als Präsidenten anerkannt. Ich war der Meinung, dass sein Regime verschwinden müsse.
Was geschah nach dem Prozess?
Man brachte uns Hanfschnüre, um die Ceausescus zu fesseln. Ich wollte Elena Ceausescu die Hände binden. Sie wehrte sich. Erregt wiederholte sie: "Ihr seid meine Kinder." Ich wandte sanfte Gewalt an und band ihre Hände am Rücken zusammen.
Was heißt "sanfte Gewalt"?
Ich habe ihr mit Gewalt die Hände auf den Rücken gedreht. Ein anderer hat ihren Mann gefesselt. Ich musste die Hilfe eines weiteren Kollegen in Anspruch nehmen, weil ich sie allein nicht fesseln konnte. Während dieser Prozedur wiederholten sie ständig, dass sie arm seien und nichts besäßen. Wir mussten sie praktisch wegtragen. Ich fasste sie an einem Arm und mein Kollege an dem anderen. Als wir sie zu der Mauer schleiften, schrie sie immerfort: "Meine Kinder, was wollt ihr tun?" Die beiden haben erst dort begriffen, dass sie erschossen werden. Ceausescu begann die Internationale zu singen und rief eine Losung. Wir drei, die zur Vollstreckung bestimmt worden waren, ließen sie neben der Mauer stehen. Was nun geschah, war sehr chaotisch. Wir gingen einige Schritte zurück und begannen - ohne Feuerbefehl - mit den Maschinenpistolen aus der Hüfte zu schießen. Jeder sollte die dreißig Patronen seines Magazins leer schießen. Ich bin der Meinung, dass Ceausescu mit Würde gestorben ist. Er hatte keine Angst vor dem Tod.
Was geschah danach?
Nachdem wir das Feuer eingestellt hatten, rief mein Kollege Boeru den Richtern zu, dass er dies für das Vaterland getan habe und für seine gefallenen Kameraden. Im Kasernenhof befanden sich viele bewaffnete Soldaten.
Waren diese Zeugen der Vorgänge?
Ja, aber sie wussten nicht genau, was da wirklich vorging. Wir hingegen hatten Angst, von ihnen erschossen zu werden.
Was taten Sie, nachdem die beiden gestorben waren?
Zusammen mit dem Arzt näherten wir uns den Leichen und stellten fest, dass sie tot waren. Wir berührten sie nicht. Elena Ceausescu hatte auch Einschüsse im Kopf. Mit Hilfe der Soldaten wurden sie in Zeltplanen eingehüllt und zu den zwei bereitstehenden Hubschraubern getragen. Als ich mich umsah, konnte ich feststellen, dass alle Umherstehenden von den Ereignissen sehr betroffen waren.
Was empfanden Sie neben den Leichen?
Als Soldat war es meine Aufgabe, Menschen zu töten. Ich fühlte damals keinerlei Mitleid.
Änderte sich das?
Ja, jetzt tut es mir Leid.
Später berichteten Zeitungen, die Ceausescus seien geschlagen oder gefoltert worden.
Das Ehepaar Ceausescu war die ganze Zeit über in jener Militäreinheit aus Târgoviste untergebracht. Niemand hat ihnen Leid zugefügt. Sie wiesen keine Spuren von Misshandlungen auf und schienen auch nicht hungrig oder müde zu sein. In Wirklichkeit waren sie nur verschreckt.
War die Anspannung nach der Hinrichtung verflogen?
Nein, im Gegenteil. Zusammen mit den Gerichtsmitgliedern und den eingewickelten Leichen flogen wir ab, ohne zu wissen wohin. Wir landeten schließlich auf dem Bukarester Ghencea-Stadion. Nach längerem Warten übergaben wir die Leichen einem Offizier aus der nahe gelegenen Infanterieeinheit.
War der Zorn dann verraucht?
Nein, denn er war nicht nur gegen die Ceausescus gerichtet, sondern gegen ein ganzes Regime, mit seinen Parteimitgliedern und Ministern. Allmählich wich meine Wut der Angst. Ich wusste nicht, was mit uns geschehen würde und was für Folgen die Erschießung haben könnte. Wir fürchteten uns vor Rache von Ceausescus Anhängern.
Wieso haben Sie lange nicht über diese Vorkommnisse gesprochen?
Eigentlich wollten wir über diese Sachen nicht sprechen. Viele bedauerten es, dass die Ceausescus getötet worden waren. Von uns wurde gesagt, wir seien Verbrecher. Ich war sehr verwirrt und war nicht sicher, ob ich richtig oder falsch gehandelt hatte. Heute behaupte ich aber, dass der 25. Dezember 1989 ein wichtiger Tag in der Geschichte Rumäniens war, weil damals das kommunistische Regime beseitigt wurde. Wir haben Gutes für unser Land getan, heute kann man wieder frei sprechen. Wir gehören jetzt zu Europa.
Haben Sie noch Kontakte zu Ihren beiden Kollegen, die die Hinrichtung mitvollzogen haben?
Damals standen wir uns sehr nahe, aber die Ereignisse haben uns entzweit.
Wieso?
Meine Kameraden haben oft versucht, die Ereignisse nicht wahrheitsgemäß wiederzugeben. Wahrscheinlich haben sie auch heute noch Angst vor Repressalien. Boeru bezeichnet sich außerdem als alleinigen Vollstrecker, was so nicht stimmt. Dafür gibt es genügend Zeugen.
Wie würden Sie heute handeln, wenn Sie vor der gleichen Entscheidung stünden?
Ich würde wieder dasselbe tun wie damals. Ich habe es für mein Land getan, für meine Freunde, für uns alle, für das rumänische Volk.
Sind Sie mit der Entwicklung in Rumänien zufrieden?
Unsere Träume von damals wurden nicht hundertprozentig erfüllt. Wir haben jetzt die Freiheit, aber die Bevölkerung leidet unter den alltäglichen Anstrengungen.

 ===============


1989-1999Zehn Jahre seit der osteuropäischen Wende
Zece ani de la schimbarile din Europa rasariteana


  DEUTSCH RUMÄNISCH
+++ Das Ende eines Tyrannen +++ Sfîrsitul unui tiran +++ 
"A ucide un om nu înseamnã niciodatã altceva decît a ucide un om"
Interviu cu Gelu Voican Voiculescu despre procesul ºi execuþia cuplului Ceauºescu 

William Totok: Dacã vã gîndiþi spontan la procesul de la Tîrgoviºte, de ce anume vã aduceþi aminte?
Gelu Voican-Voiculescu: Îmi aduc aminte cam de tot, pentru cã a fost un eveniment pe care l-am resimþit cu o mare concentrare. Am avut senzaþia cã îmbãtrînesc efectiv, pentru cã mi se pãrea scurgerea timpului cu mult prea înceatã. Eram atît de conºtient, cã viabilitatea revoluþiei noastre depinde de moartea cuplului dictatorial, încît orice posibilitate, orice potenþialitate anterioarã erau un pericol pentru reuºita noastrã. Desigur, din punct de vedere istoric, eram conºtienþi cã procesul era ireversibil. Ceauºescu era condamnat sã iasã din istorie, sã fie înlãturat. Dar putea sã se întîmple aºa cum s-a întîmplat, murind la trei zile dupã fuga lui sau într-o perioadã mai îndelungatã, cu preþul unei hecatombe de morþi. Putea sã se ajungã ºi la sute de mii de morþi, putea sã se ajungã ºi la un rãzboi civil. Rãzboi civil care ar fi periclitat integritatea þãrii. S-ar fi putut sã avem cãºti albastre ºi se poate glosa acum foarte mult ce ar fi putut fi dacã... if history. Deci, pe mine m-a marcat foarte mult acest proces, pentru cã aveam responsabilitatea de a-l organiza ºi de a asista. Eram împuternicitul noii conduceri, deci eram reprezentantul revoluþiei la Tîrgoviºte unde toatã situaþia era nesigurã. Oricînd unitãþile alea militare puteau sã se ralieze cu Ceauºescu. Sigur cã noi ºtiam pulsul general al tuturor oamenilor, inclusiv militarii. Armata trecuse de partea revoluþiei, dar niciodatã surprizele nu puteau fi ocolite. De-altfel pot sã vã spun, nu întîmplãtor Ceauºescu dupã tentativa ratatã de la oþelãria de la Tîrgoviºte, unde el se iluziona cã muncitorii îl vor adopta ºi se va punã în fruntea lor º.a.m.d. ºi erau sã-i rãstoarne maºina. ªi faþã de cel care conducea se mira cã el a înfiinþat combinatul oþelului º.a.m.d. Deci el ieºind în Tîrgoviºte se îndrepta spre Voineºti, localitate celebrã prin merele de Voineºti, dacã vã amintiþi. ªi nimeni nu se întreabã de ce Voineºti? La Voineºti care era un simplu sat de munte, mai spre munte, era o vilã a Comitetului Central, deci chiar a lor, dar era o antenã radio foarte înaltã care bãtea în toatã þara. Antenã pãzitã de o rudã a tovarãºei. A lui Elena Ceauºescu. Deci era pãzitã, sã zicem, de un pluton de Securitate. Dar comandantul era un nepot sau aºa ceva apropiat ei. Deci el se gîndea sã ajungã la acea antenã ºi cu microfon putea sã întoarcã situaþie. Se putea adresa þãrii, intra pe reþeaua radio, putea pretinde cã are anumite armate lîngã el. Atunci alþi generali s-ar fi grãbit sã i se alãture, pentru cã ºtiþi în situaþii din astea flue ºi confuze totul se poate rãsturna. Nu putem ignora anumiþi oameni ambiþioºi care voiau sã joace o carte, sã facã pe salvatorii. Deci Ceauºescu liber ºi mai ales cu un mijloc de comunicare putea sã producã foarte multe surprize. De altfel e semnificativ cã la Tîrgoviºte, pãzit fiind acolo, dar într-un regim foarte ambiguu, ba de prizonier efectiv, ba de oaspete gãzduit ºi ascuns acolo, nimeni n-a vrut sã fie foarte tranºant. Ceauºescu a fãcut atunci unor soldaþi dar ºi unor ofiþeri anumite propuneri, oferindu-le sume mari de bani, unele chiar în dolari... Eu repet, declaraþiile ulterioare ale ãstora pot fi, sigur, ºi cu un coeficient de exagerare. El ar fi propus sã scoatã toate carele de luptã ºi toatã unitatea militarã sã se încoloneze pe ºosea, ºi sã meargã la Bucureºti, sã cucereascã televiziunea ºi el sã se adreseze poporului prin intermediul televiziunii, crezînd cã va recupera poziþia pierdutã ºi cã toatã þara va fi cu el. El trãia într-o iluzie ºi într-o irealitate care, de fapt, i-a fost pînã la urmã fatalã. Se vede asta ºi din proces. Ce vorbea el, era una - ºi care era realitatea?! Sentimentul meu ca martor atunci la proces era de milã. Mie mi s-a pãrut cã judecãm doi marþieni, care, sigur, au comis niºte crime pe pãmînt, dar ei nu înþeleg gravitatea acestora, pentru cã în reprezentarea lor, aceste fapte nu erau de loc grave. ªi atunci era un fel dialog de surzi acolo. 
W.T.: In cele trei zile de detenþie el a fost la curent cu desfãºurarea evenimentelor? A vãzut ceva la televizor? A fost informat? 
G.V.V.: Nu. Ce se întîmplã. El a fost gãsit la depozitul acele de seminþe la marginea Tîrgoviºtei, unde a fost abandonat de ultima maºinã particularã, care l-a adus acolo. ªi a fost gãsit de doi miliþieni care treceau cu o maºinã radar, cu un ARO, în sfîrºit, l-au luat miliþienii cu ei, ºi iarãºi miliþienii au fost ambigui. L-au dus într-o pãdure. Au camuflat maºina, sã nu fie vãzutã din helicopter sau din avion, la liziera pãdurii ºi au stat pînã pe înserate. Acum sigur se însera cam la 5 în decembrie. La 4 jumate 5 era crepusculul. Dar au stat pînã pe la vreo 6 seara acolo în pãdure. ªi la radio-ul maºinii au ascultat toatã transmisia în direct printre care chiar apariþia noastrã dupã 5, pe la 5 ºi 20, 5 ºi jumãtate sã fi fost, deci celebra ieºire în balcon al lui Iliescu, unde anunþã practic abolirea vechilor structuri ale puterii, anunþã alegeri libere, constituirea Frontului Salvãrii Naþionale ºi, în final, faptul cã ne vom retrage sã redactãm un document, o proclamaþie cãtre þarã. Care din cauza incidentelor care au survenit, n-a mai putut fi scrisã în clãdirea Comitetuilui Central. A trebuit sã fugim de acolo ºi ne-am regãsit la televiziune. S-a dat noaptea. Timpul se dilua ºi nu mai ºtiu, dacã era nouã - în raport deci cu 5 jumate, 6, momentul ieºirii în balcan, sau era ora 10 sau 11. Era seara destul de tîrziu, cînd dupã o redactare colectivã a acestui document ºi o transcriere a lui într-o formã lizibilã. Cu toþii am ieºit pe post ºi Ion Iliescu a dat citire acelui comunicat cãtre þarã a CFSN - actul fundamental de naºtere al noului regim ºi care dovedeºte cã este o revoluþie. Pentru cã aceastã discuþie interminabilã ºi sterilã: revoluþie sau loviturã de stat este de-a dreptul stupidã. Acest document aratã prin toate cele 10 puncte cã, comunismul a fost rãsturnat, abolit, ºi cum sã vã spun eu, practic desfiinþat. Pentru cã atunci cînd punctul 1 se anunþã renunþarea la partidul unic ºi revenirea la pluripartidism - aste este mortal pentru comunism. Cînd se anunþã alegeri libere, separaþia puterilor, toate acele puncte sînt încompatibile cu un regim comunist. Noi nu ne-am consumat în redactarea acestui text în expresii ºi formulãri adjectivale anticomuniste, care nu aveau decît o valoare sonorã ºi care ar fi derutat ºi îngrijorat pe cei 4,5 milioane de membrii de partid, care puteau fi consideraþi comuniºti. Ei în fapt nu erau comuniºti, pentru cã nu erau niºte fervenþi adepþi ºi fanatici ai doctrinei marxist-leniniste, pe care o ignorau totalmente, ci erau doar formal comuniºti, în calitate de posesori ai carnetului roºu, pentru care primeau privilegii. O casã mai bunã, un ºef de serviciu, un doctorat, fiecare încerca sã profite din oportunism, înscriindu-se în partid. 
W.T: În momentul cînd aþi sosit acolo, la Tîrgoviºte ºi l-aþi vãzut pe Ceauºescu, aþi discutat cu el ºi cu Elena? Aþi vorbit cu ei?
G.V.V.: Nu. 
W.T.: A fãcut el vreo aluzie la acest comunicat, pe care, precum spuneaþi, l-a auzit în maºinã?
G.V.V.: Nu ºtiu dacã a auzit comunicatul. Dar tot tot ce se transmitea la radio, adicã ieºirea în balcon a lui Ion Iliescu ºi a noastrã, ºi apoi toate luãrile de cuvînt din clãdirea radio, din Comitetul Central - era o harababurã, în care toatã lumea se exprima ºi hulea, ºi marca oricum, cã este vorba de o rãsturnare, ei au aflat. Au aflat de Iliescu ºi de alþi cîþiva...; Am auzit, spun soldaþii, cã l-ar fi comentat pe Mircea Dinescu, pe Sergiu Nicolaescu. Eu, de exemplu, eram un ilustru necunoscut, n-aveau cum sã ºtie, cã fãcusem puºcãrie. E imposbil sã fi cunoscut numele meu. Dar alte nume, cum a fost cel al lui Corneliu Mãnescu, au fost nume cunoscute. De altfel, e momentul sã precizez, cã apropo de neocomunism ºi toate acuzele - din întreaga echipã semnatarã comunicatului cãtre þarã, dar ºi din întreaga echipã care poate n-a fãcut parte din CFSN, dar a jucat un rol decisiv în acele prime zile, 5 zile ale revoluþiei, nu erau decît patru oameni, care au deþinut funcþii în ierarhia superioarã de partid: Ion Iliescu, care a fost secretar PCR pînã-n '71, Silviu Brucan, care a fost ce a fost, dar care în '65, odatã cu venirea lui Ceauºescu a demisionat. A fost redactor ºef la Scînteia, a demisionat ºi s-a pensionat. Alexandru Bârlãdeanu, care intrînd într-un conflict de idei a fost pensionat forþat în 1968 ºi Corneliu Mãnescu, care la fel, intrînd într-o rivalitate ºi chiar într-o contradicþie cu Ceauºescu a fost ambasador, iar din '80-'81 n-a mai fost nimic. Toþi aceºti oameni, cu excepþia lui Iliescu, deci ceilalþi trei, au fost semnatarii scrisorii celor ºase din martie 1989, ºi au primit domiciliu forþat, erau sub supraveghere. Ion Iliescu nu a participat la aceastã acþiune. Dar aceºti trei oameni au avut o anumitã notorietate ºi pot fi mumiþi comuniºti. Toþi restul, ºi eram vrea 38-39 de oameni, eram niºte simpli muritori de rînd veniþi de pe stradã, deci oamenii revoluþiei, dintre mii dintre ei ieºiþi, exasperaþi, care ºi-au cãlcat instinctul de conservare în picioare ºi care ne-am grupat în jurul lui Iliescu ºi acestor cîtorva personalitãþi, printre noi fiind ºi oameni de o anumitã reputaþie de alt ordin. De exemplu, Sergiu Nicolaescu, un mare regizor ºi actor. Ion Caramitru actor. Mai erau alþi regizori, erau cîteva figuri cunoscute, dar restul eram tot ce vreþi. Eu eram inginer, altul era ºofer, erau ºi medici, Petre Roman era profesor universitar. Erau toate categoriile, deci a fost ceva foarte heteroclit ºi nu ne cunoºteam între noi. Sigur, cã cei patru despre care am vorbit, în afarã de Ion Iliescu, care s-a apropiat de 60 de ani, deci în martie '90 împlinea 60 de ani, restul erau oameni spre 70 de ani. Erau oameni în vîrstã, între care unii n-au avut o participare efectivã la evenimente. Ei au avut un rol, cum sã vã spun, de prestigiu. ªi mai ales erau semnatarii scrisorii. Prezent în foc a fost doar Brucan dintre ei. Deci printre membrii activi ai CFSN s-au din aceastã categorie numai Ion Iliescu ºi cu Brucan. Ion Iliescu, - ºi aici iarãºi trebuie sesizatã o nuanþã - a fost ales preºedintele CFSN din seara de 22. Dar nu printr-o alegerere cu vot. În mod liber consimþit, în mod unanim, noi am vãzut în el conducãtorul noului organism. Dovadã cã el citeºte numele lui ultimul. Deci dupã ce a citit comunicatul, ne-a citit pe noi ºi la urmã se citeºte pe el. El din momentul acela era preºedintele CFSN recunoscut de noi toþi. Pentru cã aceastã nouã echipã nu putea sã fie într-o devãlmãºie indistinctã, nu putea sã fim aºa o, cum sã vã spun eu, o colectivitate, care nu are un lider. In 27 cînd ne-am aºezat ºi cînd CFSN-ul ºi-a diferenþiat structurile, puteþi confrunta cu stenograma ºedinþei, n-a fost ales decît primul vicepreºedinte, urmãtorii vicepreºedinþi, primul ministru: Petre Roman, eu: viceprim-ministru, ºeful de comisie, ºi, mã rog, tot felul de alte organe ºi structuri care s-au diferenþiat din acest Consiliu al Frontului Salvãrii Naþionale, care era un organ colectiv. Deci Ion Iliescu a fost preºedintele CFSN din 22 decembrie seara, odatã cu momentul citirii, care era momentul zero al revoluþiei. Pînã atunci a fost revoltã popularã. Dacã ar fi fost sã fie o loviturã de stat - prin definiþie o loviturã de stat este altceva - rãsturnarea trebuia fãcutã de un membru din echipa ºi guvernarea lui Ceauºescu, care el preia puterea în dauna celorlaþi ºi populaþia nu participã. Asta e o loviturã de palat, care se aflã de la radio, din mass-media, ºi care pune lumea în faþa unui fapt împlinit. La o loviturã de stat nu luptã lumea, nu participã lumea. Ori noi, dacã nu era lumea care sã stea cinci zile ºi nopþi în stradã, sã ne susþinã ºi sã ne gireze, noi nu ne-am fi putut menþine. Pe noi nu ne-a contestat nimenia. Din contrã, ne-au aclamat ºi ne-au susþinut, stînd acolo, ºi înfrîngînd frica de gloanþe. Oamenii ãºtia mereu au fost prezenþi. Dacã nu, vã daþi seama ºi din armatã ºi din fosta securitate ºi din tot ce a însemnat structurile s-ar fi gãsit unii care sã ne dea de-o parte pentru cã eram o mînã de necunoscuþi ºi, pînã la urmã de nepricepuþi, de amatori. Nu eram niºte oameni de stat cu experienþã. Cu excepþia celor patru care, v-am spus, cu mulþi ani în urmã fuseserã daþi la o parte. 
W.T. Revin la întrebarea pusã. Elena ºi Nicolae Ceauºescu s-au pronunþat vis-a-vis de evenimente, au pronunþat numele lui Iliescu?
G.V.V. Nu, nu, nu. Ce se întîmplã. Noi am ajuns acolo. Generalul Stãnculescu cu cei 8 paraºutiºti veniþi cu helicopterele a luat legãtura cu comandantul, colonelul Kemenici, comandanul regimentului de anti-aerianã. De fapt, erau douã regimente îngemînate. Erau cîteva mii de soldaþi acolo. ªi sigur cã au fost puºi la curent cu ce va urma. Atunci s-a trecut la amenajarea sãlii pe care o vedeþi în film. S-a golit o camerã ºi s-au pus bãnci. Generalul Stãnculescu s-a ocupat de partea asta, dacã vreþi, tehnicã. În timp ce eu, reprezentant al revoluþiei, am dat instrucþiuni judecãtorilor, avocaþilor, la toþi cei care erau veniþi asupra procesului. Oamenii aceºtia din raþiuni de secret, de spaimã, de precauþie nu fuseserã înºtiinþaþi, nici pe timpul zborului, pentru ce vin ei la Tîrgoviºte. Ei au crezut cã sînt prinºi niºte teroriºti oarecari ºi trebuie judecaþi. Abia din gura mea au aflat cã e vorba de judecarea lui Ceauºescu, le-am adus la cunoºtiinþã decretul de înfiinþare, de instituire a Tribunalului militar excepþional. ªi aici vedeþi, pentru cã se pune problema cu recursul, Tribunalul militar excepþional este aºa cum se instituie el în decret. Adicã fiind excepþional, el poate fi oricum. Între altele se preciza cã sentinþa acestui Tribunal excepþional este nerecurabilã ºi imediat executorie. Asta înseamnã cã nu este recurs ºi vor fi împuºcaþi imediat. Sigur toate astea erau dictate de urgenþa ºi gravitatea situaþie, pentru cã, de fapt, noi am fãcut acest lucru, mizînd pe faptul cã rãspîndirea ºtirii cã ei au fost omorîþi, prin execuþia unei sentinþe, va descuraja ºi va diminua gherila urbanã. Pentru cã acei luptãtori, noi bãnuiam, cã sînt fideli ai lui Ceauºescu, dar nu sînt niºte fanatici. Ei luptã din obligaþie ºi de fricã. Pentru cã trebuie sã se supunã unor planuri, unor ordine prestabilite. In moment cînd ei vor auzi cã Ceauºeºtii sînt morþi, lupta lor era absurdã. Ei nu erau niºte fanatici indoctrinaþi, care ar fi luptat pînã la unu pentru ideea lui Ceauºescu. Pentru cã nici nu exista vreo idee a lui Ceauºescu. Atunci noi am mizat cã ei vor abandona imediat armele ºi se vor amesteca prin lume ºi vor fi fericiþi ºi ei cã au scãpat de aceastã obligaþie. Ceea ce s-a ºi întîmplat. Dupã anunþul din 25 seara pînã-n 28, cînd a expirat un ultimatum, focul a scãzut vizibil. ªi asta se poate vedea la hãrþile de la biroul de operaþiuni ale Statului Major, care marca cu puncte roºii, cu steguleþe fiecare loc din capitalã pe planul oraºului, unde apar focuri. ªi din orã în orã fãceau asemenea, ºtiu eu, cum sã vã spun, þinere la zi - centralizare de date. Ei, dacã la început harte era foarte pãtatã cu puncte roºii, încet, încet, dupã momentul ãsta, focul scade. S-a dat un ultimatum, pentru cã am am vrut sã fim drastici pînã la capãt ºi am spus, dacã i-am omorît pe ei, oricine va fi prins trãgînd ºi cu arma în mînã dupã 28 decembrie, ora 17, va fi omorît pe loc într-o judecatã sumarã - imediat! ªi atunci, la ora 17:28 nu s-a mai auzit nimic. Noi tocmai dîndu-le timp sã se gîndeascã, sã ascundã armele, sã facã ce-o vrea, pentru cã interesul nostru era sã curmãm vãrsarea de sînge. Deci, noi eram interesaþi ca la Tîrgoviºte procesul sã fie cît mai rapid, cît mai scurt, pentru cã venind înapoi ºi putînd lansa ºtirea, sã descurajãm ºi sã realizãm acest obiectiv de descurajare. Cã pînã la urmã devenea inutil ºi absurd tot acest rãzboi diversionist. Ecuaþia pe care am mizat, raþionamentul nostru a fost valabil. Aºa s-a întîmplat. Acum teroriºtii nu mai sînt niºte elemente fidele, nici forþele de securitate, poliþie º.a. Dar cine erau aceste forþe? Nu le putem atribui încã o origine foarte exactã. Sînt versiuni ale securiºtilor cã erau din trupele speciale ale armatei, care au vrut sã facã o diversiune ca armata sã aparã salvatoarea noului regim ºi sã fie iertatã de ce a fãcut pînã atunci: reprimarea ordonatã de Ceauºescu. Pentru cã din toate cercetãrile ulteriore rezultã cã armata a tras ºi a fãcut represiune, ºi nu Securitatea cu trupele de securitate ºi de la Ministerul de interne, cum era normal. ªi atunci ar fi avut nevoie de aceastã rãscumpãrare, dacã vreþi. Iar din cercurile militare se spune cã au fost anumite unitãþi ale securitãþii care nu au ascultat de ordinul comandantului Securitãþii, generalul Vlad, ca Securitatea sã intre în subordinea armatei. Caz, care era prevãzut într-o situaþie de rãzboi. Legea prevedea cã într-o situaþie de rãzboi, Securitatea intrã automat în subordinea armatei. Generalul acesta Vlad a avut aceastã salutarã iniþiativã ºi a considerat, cã situaþie este aproape ca ºi un rãzboi. Atunci subordonînd Securitatea armatei nu a mai fost posibilã ciocnirea dintre armatã ºi Securitate. Pentru cã ele s-au unificat acceptînd comanda armatei. Deci, faptul cã acuma nu ºtim cine sînt teroriºtii se datoreazã confuziei. Existã ºi indicii cã ar fi existat unii strãini, orientali, arabi printre ei. Dar totul este confuz, pentru cã deºi au fost luaþi foarte mulþi prizonieri, ei n-au fost puºi sub paza unor forþe revoluþionare, cã nu aveam asemenea forþe. Au fost puºi sub paza vechilor structuri. Poliþie, procuraturã etc. care erau ale vechiului regim. Ei bine, cu o anume complicitate, pe care o putem sã o bãnuium, au fost eliberaþi pînã la unu. Sîntem în situaþia cã nu existã nici un terorist, spunîndu-ni-se, cã luaþi la verificare, erau oameni care erau confundaþi cu teroriºti, dar ei, de fapt, n-au fost teroriºti. Noi aflaþi la început, cînd ne-am trezit în faþa acestui fapt împlinit, ce sã facem, de unde sã-i scoatem? Atunci rãmîne situaþia bizarã, noi nu ºtim cine au fost acei oameni care au fãcut diversiunea ºi sînt vinovaþi de moartea a 8-900 de oameni. Ceilalþi au murit pînã-n 22, pînã la fuga lui Ceauºescu. Morþi în represiune. Dar dupã 22, cînd am luat noi puterea, au murit mult mai mulþi în acest joc insiduos de gherilã urbanã, dar care era diversionistã, pentru cã dacã oamenii ãia ar fi tras în plin fãceau cu mult mai multe victime. Ei au dozat, punctînd ici, colo, la care trebuie sã adãugãm ºi accidente. Militari care au tras ei între ei, civili care au tras asupra altora, creind o serie de împrejurãri scãpate de sub control. Ancheta a dovedit cã o categorie de morþi sînt datoraþi acestor incidente. Dar au existat evident ºi victime ale teroriºtilor. Nici un terorist nu este prins însã. ªi acum se încearcã sã se spunã, cã n-ar fi existat teroriºtii ºi cã a fost doar aºa o imaginaþie. Ceea ce este fals pentru cã noi, care am fost aolo, i-am vãzut cu ochii noºtri, de la distanþã, i-am vãzut trãgînd, i-am vãzut trãgînd asupra noastrã. Oameni în costume gri sau negricioase care erau înarmaþi ºi trãgeau asupra noastrã. Discuþiile astea frãmîntã foarte mult societatea românã ºi este stînjenitor ºi ambarasant cã nu pot fi produºi aceºti teroriºti. Dacã ei au fost într-adevãr ai armatei, atunci e lesne de înþeles cã existã interesul ca acest lucru sã rãmînã nelãmurit. 
W.T. Credeþi cã ar trebui judecat procesul Timiºoara care aum s-a redeschis? Printre cei acuzaþi se aflã Stãnculescu ºi Chiþac. G.V.V. Intenþia cu care-i fãcutã aceastã acþiune este de a culpabiliza armata, de a zdruncina încrederea în instituþia armatei, de a induce o stare nefavorabilã ºi, în general, nefastã, în rîndurile armatei, în momentul acesta. Generalul Stãnculescu este una din figurile cele mai importante ale revoluþiei. Generalul Stãnculescu este, dacã vreþi, omul cheie, care a contribuit la succesul revoluþiei. Pentru cã generalul Stãnculescu a dat ordinul de retragere al armatei în unitãþi, contrar ceea ce-i spusese Ceauºescu. Generalul Stãnculescu este omul care-l convinge pe Ceauºescu sã fugã cu helicopterul, evitînd deci o confruntare între revoluþionari ºi cei care-l pãzeau pe Ceauºescu ºi care, evident, l-au abandonat, dar care totuºi puºi în situaþie sã primeascã un ordin verbal de la Ceauºescu, sã tragã în oameni, e greu de ºtiut, cum ar fi reacþionat. Deci, fuga lui Ceauºescu, scoaterea lui din zona aceea fierbinte a fost un moment esenþial. In al doilea rînd, generalul Stãnculescu este omul prin care s-a fãcut procesul de la Tîrgoviºte. Aºa cu toate scãderile ºi defecþiunile lui, dar el a fost cel care a organizat, a fãcut rost de helicoptere, a gãsit judecãtorii. Prin toatã aceastã operaþiune - de la 25 decembrie, deci,la trei zile de la preluarea puterii - noua echipã a dovedit þãrii întregi cã nu lanseazã numai vorbe, cã nu se joacã, ci cã are curajul sã omoare pe cei doi dictatori, care erau aproape niºte zei. Acest lucru a consolidat foarte mult prestigiul ºi autoritatea noastrã...
Dacã e vorba sã se judece, sigur, dacã sînt niºte oameni vinovaþi de anumite incidente, de anumite situaþii, ei trebuie judecaþi, dar cu toatã grija faþã de situaþia serviciului comandat. Cã pentru cã pînã la urmã cel care a tras, a apãsat pe trãgace, era un soldat. Soldatul a primit ordin de la subofiþer, subofiþerul de al ofiþer, ofiþerul de la ofiþerul superior, pînã la general. E o întreagã ierarhie care-i implicatã în transmiterea asta. ªi-n final ordinul a emanat de la Ceauºescu, care era comandantul suprem. 
W.T. Care a fost rolul lui Guºã?
G.V.V. Din pãcate, rolul lui Guºã - toate faptele o dovedesc - a fost acela de a da ordin sã se tragã la Timiºoara. Într-un anumit moment tot el a retras armata din Timiºoara, dar se pare cã urma sã pregãteascã o ripostã. Vedeþi, ºi el a fost într-o situaþie foarte ambiguã, dar n-a fãcut-o de capul lui. N-a fãcut-o cu entuziasm, n-a fãcut decît sã execute un ordin primit mai de sus. În primul rînd, chiar de la Coman, care superviza ca reprezentant al Comitetului Central - deci era de-asupra armatei - ºi de la Milea care era ºeful lui direct. Iar Milea a primit ordin de la Ceauºescu. Aici lucrurile sînt foarte clare. În timp ce Securitatea nu s-a angajat în acþiuni represive, armata a fãcut acest lucru. La Timiºoara au fost acele situaþii ambigue, cînd mulþimea a atacat niºte blindate, niºte tancuri. Cei din echipajele au fugit. S-au abandonat, lãsînd tancurile pe mîna mulþimii. Guºã pretinde cã exista riscul ca sã explodeze muniþia din interiorul lor. ªi atunci a trimis pe alþii sã recupereze blindatele. E bine, acei militari au intrat în forþã în mulþime ºi au omorît fãrã jenã. În al doilea rînd, situaþia în care sînt atacate unitãþi militare, militarul e obligat sã tragã în cine sare gardul unei unitãþi. ªi pe timp de pace. Asta e consemnul, ãsta-i rolul gãrzii. Sentinela asta face. Sentinela someazã, odatã, de douã ori, ºi trage. De fricã poate sã tragã dintr-o datã. Niciodatã o sentinelã nu e învinuitã, de ce a împuºcat pe cineva, dacã se dovedeºte cã vroia sã intre - un civil - care forþeazã o unitate militarã. Deci lucrurile sînt foarte ambigue. Nu este acceptabilã culpabilizarea armatei. Prin încercarea de a învinovãþi armata se creeazã acuma o stare de spirit nefavorabilã, care nu este necesarã în momentul de faþã. Dar una este instituþia armatei ºi alta sînt niºte oameni care pot fi vinovaþi, mai ales dacã se poate dovedi excesul de zel. Pentru cã aici este cazul celebru de conºtiinþã al militarului. Militarul, în primul rînd, ca atare, armata este hãrãzitã, destinatã sã se lupte cu un inamic, care cotropeºte þara. Armata nu trebuie sã se lupte cu propria populaþie, care, sã zicem, cã, creazã dezordine. Asta e treaba jandarmeriei, a trupelor ministerului de interne. De aia existã minister de interne, el asigurã ordinea publicã. Armata se luptã cu un inamic, care invadeazã þara. A utiliza armata împotriva populaþiei, deja este un abuz ºi poate justifica un caz de conºtiinþã al unui ofiþer care sã refuze executarea ordinului. Sau sã se facã, cã-l executã, dar, poftim, sã tragã alãturi. Pînã la urmã sã se retragã executãrii lui. ªtim totuºi cã armata este folositã în asemenea situaþii. Cînd au fost în Statele Unite acele incidente violente s-a folosit armata, ºi tancuri ºi blindate. Asta ºi contra unor sectanþi. La Belfast paraºutuºtii englezi luptã pe stradã cu insurgenþii respectivi. In foarte multe þãri armata interveni în cazuri extreme, chiar dacã chestiunea asta nu este foarte ortodoxã ºi fireascã. Teoretic putem pune problema cã un ofiþer poate sã refuze executarea ordinului, dar atunci el intrã totuºi sub incidenþa neexecutãrii. Lucrurile sînt foarte delicate. Însã, nu poate fi justificat în nici un caz excesul de zel. ªi din pãcate, în rîndurile armatei, unii au fãcut exces de zel. Poate nu atît din convingere, cît din pozã, de fricã ºi din dorinþa de a profita pentru o eventualã promovare ºi sã dovedeascã, cã au fost alãturi de partid ºi de cauzã. Ceaa ce este imputabil ºi poate fi pedepsit. Aici totul trebuie cîntãrit ºi fãcut cu foarte mult discernãmînt.
W.T.: Sã revenim la proces. Cum s-a alcãtuit rechizitoriul? Lui Ceauºescu i-au fost reproºate lucruri, pe care nici nu le-a sãvîrºit. Mã gîndesc, de pildã, la numãrul de 60 000 de morþi. 
G.V.V.: Nu, sînteþi într-o eroare. Rechizitoriul. Sigur, cã procurorul, care este actualul procuror ºef militar, a fost foarte surprins. Noroc, cã a existat un Cod penal, ºi eu care pretindeam, ºi rapid - el a obiectat ºi a zis, cã da, dar trebuie o cercetare anterioarã, ºtiþi cã procuratura... Am zis, hai d-le, este o situaþie deosebitã, nu discutãm, faptele sînt imense, sînt cunoscute º.a.m.d. Atunci s-au cãutat mai multe capete de acuzare. Eu nu sînt jurist, le-a gãsit el. Unele mai potrivite, altele poate forþate. Explozii ºi aºa... Dar mergeau totuºi. Subminarea economiei naþionale... Dar în principal au avut cu toþii un cuvînt obsedant: genocid. Genocidul este o noþiune juridicã care a apãtut dupã Nürnberg ºi care nu are o foarte bunã fundamentare, ºi mai ales, validare prin jurisprudenþã în timp. Deci e o noþiune recentã în drept. Ce înseamnã genocid? Atunci cînd se exterminã o populaþie prin arme de foc sau cînd într-un proces lent, prin condiþii de viaþã, prin lipsã de asistenþã medicalã, lipsã de hranã, lipsã de cãldurã - un întreg ansamblu de mãsuri - aceastã populaþie se depreciazã biologic ºi ajunge sã fie afectatã ºi piere. Noi am considerat atunci în febra acelui moment, sigur cã juridiceºte se pot face argumente ºi contraargumente foarte subtile ºi interminabile, dar atunci noi am considerat cã ultimii zece ani ai lui Ceauºescu, care ne-a supus la privaþiuni incredibile, pentru ca sã plãtim datoriile º.a.m.d., reprezintã un genocid la scara întregii naþiuni. ªi deci, aceastã minoritate care conducea prin partidul comunist, dar care era, de fapt, camarila lui Nicolae Ceauºescu, a comis infracþiunea de genocid asupra noastrã. ªi în sprijinul acestui argument, eu spun aºa: s-au nãscut generaþii întregi de copii piperniciþi, care aratã rãu, fiindcã biologiceºte eram secãtuiþi. Au murit copii mici în maternitãþi, au murit bãtrîni în spitale, au murit oameni de foame ºi de frig. Din lipsã de medicamente, din lipsã de importuri de instrumente, de proteze care se aduceau din strãinãtate. Oamenii ãia au murit. A existat o realã suferinþã a populaþiei din cauza ceea ce ne-a fãcut sã suportãm regimul Ceauºescu, prin teroare ºi prin silnicie. Ultimii zece ani. Adicã, începînd cu 1980 pînã-n 1989. Zece ani buni. Ei bine, aceastã infracþie, ºi vã rog sã verificaþi, în caseta procesului, se vorbeºte de articolul 357, aliniat C, care se referã la asemenea condiþii. Atunci procurorul, am aflat ulterior cã nu era necesarã o cuantificare, dar el a pus problema asta: dar cum sã evaluãm? ªi eu, eu personal, ºi-mi asumi cu toatã tãrie aceastã responsabilitate, ãsta-i adevãrul, am spus: Cîþi au murit în zece ani: 60 000. Am pus o cifrã din burtã. Am fãcut o estimaþie în grabã, cã urma in urmãtoarele minute sã începem procesul. ªi am zis, 60 000 în aliniatul C, ºi ziariºtii iugoslavi au lansat cifra de 4500 la Timiºoara omorîþi prin împuºcare, am zis 4000 - 64 000. ªi în proces o sã gãsiþi: 64 000. Cînd se citeºte sentinþa se spune numai aliniatul C, nu se mai vorbeºte de aliniatul A. Ulterior însã nimeni n-a fost atent cînd s-a dat presei ºi s-au vehiculat lucrurilea astea din 64 s-au fãcut 60 000 ºi s-a fãcut referinþã la 60 000 de victime ca ºi cum atunci, în acele zile... - ori, daþi-mi voie, eu nu sînt un inept - nici dacã se dãdea cu bomba atomicã nu puteau muri 60 000 de oameni în trei zile. Deci, n-am nici un fel de vinã, presa a preluat, a rãspîndit fãrã nici un discernãmînt. Nu ºi-a pus problemam dar cum puteau sã moarã atîþia în trei zile? Bine, la Timiºoara au fost mai multe victime, dar oricum, nu se putea. Au fost 1140 de morþi în total, în vreo ºapte zile. Este vorba, pur ºi simplu, de un fond emoþional, de un patetism din acesta necontrolat, de o anumitã iresponsabilitate. S-au vehiculat aceste cifre ºi date fãrã nici un fel de discernãmînt ºi s-a ajuns la aceastã enormitate: 60 000 de victime în România, la Bucureºti. Dupã aceea tot occidentul ºi presa a spus, ãºtia sînt niºte mincinoºi. La aceasta se mai adaugã ºi povestea aceea la care noi, noua putere iarãºi n-am avut nici un fel de amestec. Am privit-o ºi noi la televizor, cînd, nu ºtiu cum, cineva a condus pe ziariºti ºi au dezgropat într-un loc, unde erau îngropaþi morþii de la morgã, cusuþi, cu burþile spintecate ºi a spus cã acolo a îngropat Securitatea victimele. ªi s-a creat la Timiºoara celebrul le charnier de Timiºoara. Iarãºi o chestie ce s-a întors ca un bumerang, cã s-a spus a fost o fãcãturã ºi o minciunã. ªi a fost acest revers, dupã ce toatã lumea s-a emoþionat de Crãciun ºi a fost de partea Româniai ºi a reuºit sã fim aproape unica revoluþie care a fost transmisã în direct, care a emoþionat lunea. Toþi s-au solidarizat cu noi, ca pe urmã sã se considere cã a fost totul o mistificare, un similucra, cã s-a manipulat. A ieºit un întreg delir. 
W.T.: Dar ºi vis-á-vis de execuþia lui Ceauºescu s-au lansat multe speculaþii.
G.V.V.: Un car de televiziune din Bordeaux a stabilit pe baza analizei imaginilor cã aceºtia a fi fost omorîþi cu mult înainte. Ulterior s-a aflat cã aceºtia n-au nici o autoritate, dar nimeni n-a spus acest lucru. 
W.T.: Faptul cã pe video-casetã lipseºte tocmai momentul execuþiei a furnizat multora material de speculaþii. 
G.V.V.: E un moment ratat. Aºa este. Trebuie sã þineþi seama de imensa fricã a tuturor, imensa tensiune ºi stare emoþionalã care era, în timp ce eu, alþi oameni, cu judecãtorul discutam exact cum va fi tipicul scenariului execuþiei. N-am mai fãcut o execuþie în viaþa mea. Nu mã pricepeam la asta, cum e foarte normal, nu?. Sigur auzisem cum se face. Atunci puneam la cale, cum sã fie aliniaþi, unde sã stãm noi. Trebuia sã participe procurorul, judecãtorul sã mai citeascã odatã rezumatul sentinþei, grefierul sã-i întrebe ultima dorinþã, medicii legiºti sã fie ºi ei de faþã. Eu, în calitate de om al revoluþiei, plutonul aliniat, comandantul plutonului într-o parte, care sã ordone foc. Deci totul avea un anumit ritual, sã-i spunem. Avea o anumitã schemã. ªi în timp ce încercam sã conturãm acest lucru, discutînd, se aud niºte rafale de armã automatã, ºi deducem cã au fost omorîþi. De ce? Pentru cã, comandantul plutonului de execuþie, de fapt, plutonul adus de la Boteni, împreunã cu noi cu helicopterele, deci comandantul celor opt paraºutiºti, care erau oamenii de bazã ai lui Stãnculescu, comandantul ãsta, în momentul cînd i-a dus la zid, a dat înapoi ºi a început sã tragã în ei. Imediat ceilalþi doi militari de lîngã el, paraºituºti ºi ei, au tras ºi ei. ªi pe urmã au tras asupra lor toþi militarii din curte, care au avut unghi de tragere. Cameraman-ul se afla exact în poziþia cînd se pregãtea sã iasã în curte. ªi în momentul cînd a auzit focurile a îndreptat brusc camera ºi a mai prins momentul cînd ei erau deja cãzuþi, norul de praf ºi de fum se ridica, ºi erau ultimele gloanþe care se mai vãd cã se trage. Nu este nici un fel de contrafacere. Dar momentul propriu zis al execuþiei este ratat. Nu a putut fi prins pentru cã el însuºi a fost luat prin suprindere. Noroc cã a apucat sã filmeze ºi atîta încã. Dacã cîteva secunde era altfel n-am fi avut decît imaginia lor de morþi. Atunci s-ar fi spus, dar de ce totul a fost filmat, dar tocmai execuþia nu. Aºa a ieºit. Dupã cum e ºi povestea stranie, cã pe urmã au fost pierdute cadavrele la Bucureºti - o noapte întreagã. Dar asta este un comic sinistru al unor întîmplãri care trãdeazã de asemenea îngrozitoarea crispare ºi stare de spaimã a nostrã, care tot timpul eram obsedaþi de Securitate omniprezentã, care intrã vizibil, ne urmãreºte ºi poate deschide focul asupra noastrã. Pentru cã pînã atunci cam asta au fost teroriºtii. 
W.T.: S-a spus, cã cei doi ar fi fost supuºi înaintea execuþiei unor brutalitãþi. În acest sens aþi fost citat chiar de ziarul italian "L'Espresso" citat de "România liberã" (22.7.95) ºi "Süddeutsche Zeitung" (4.8. 95), care ulterior însã a dat publicitãþii o dezminþire. 
G.V.V.: Eu n-am afirmat niciodatã aºa ceva. Nici nu era timp de aºa ceva. 
W.T.: Dar ceilalþi s-au purtat corect?
G.V.V.: Absolut corect ºi totul a fost extrem de rapid. Deci, tot ceeea ce vedeþi pe casetã este filmat. Nu s-a produs vreo întrerupere. Bineînþeles, cã camerman-ul nu era un cameraman. ªtia sã umble cu camera. Nu era un operator propriu-zis. De aceea e filmat destul de stîngaci. Se terminã procesul, curtea se retrage în camera de deliberare, noi rãmînem, pentru cã noi n-am fost judecãtorii, noi cei cinci am fost asistenþa, publicul din salã dacã vreþi, care stãteam lateral. Noi rãmînem cu ei, cu avocaþii în salã ºi timp de un minut, douã au loc niºte discuþii, în care Mugurel Florescu, ofiþer de justiþie militar aflat lîngã el, îi pune niºte întrebãri. Moment, în care el îl face trãdãtor pe Stãnculescu º.a.m.d. Lucru care e filmat. Asta dovedeºte cã noi nu ne-am dus peste cei cinci ofiþeri, sã facem presiuni sã-l condamne la moarte. Era evident cã trebuiau condamnaþi la moarte. Toþi cinci au votat în unanimitate decizia. Deci nu e cu unu da, unu nu. Este un consens total. Vine curtea, citeºte sentinþa, dupã care avocaþii pun problema recursului. Ei refuzã recursul, avocaþii spun cã ei refuzã sentinþa, atunci ea este executorie. Curtea ºi cu noi ne retragem. Ei rãmîn cîteva secunde- cît se vede pe film - singuri. Cameraman-ul a rãmas sã filmeze. Apar militarii cu sforile, îi leagã ºi-i duc afarã. In momentul cînd i-a dus afarã, au traversat cîþiva metri prin curte, au fost puºi la un zid. Militarii s-au dat de-andaratelea ºi cam la 2-3 metri ofiþerul a început sã tragã asupra lor. Un încãrcãtor întreg. Imediat ce ãia doi au tras asupra lor, i-au ciruit. S-au tras sute de gloanþe în ei. Au cãzut jos, practic trîntiþi de znopul, fiind tras de aproape fluxul de gloanþe avea un impact extrem de puternic. Aþi vãzut cã pe el, pur ºi simplu, l-a dat pe spate, cu genunchii sub el. Ei i-a sãrit o bucatã din calota palietalã a craniului. I-a sãrit afarã ºi i-a curs foarte mult sînge din cap. Deci, era comisã, se produsese deja execuþia. Noi degeaba mai fãcusem dispozitivul, pentru cã am fost luaþi prin suprindere. În acest interviu veþi vedea starea de spirit al ofiþerului [Îmi dã copia interviului realizat de Viorel Domenico cu Ionel Boeru, comandantul plutonului de execuþie. Interviul a apãrut in:Viaþa Armatei, Nr.9/1991 sub titlul: L-am ajutat pe Ceauºescu sã moarã în picioare.]. Ofiþerul a auzit sentinþe, s-a grãbit. Era într-o crispare îngrozitoare, credea cã sã nu cumva sã se întîmple ceva. Era o stare de neîncredere generalizatã. Comandantul regimentului a venit la aceºti paraºutiºti ºi le-a scos încãrcãtorul, s-a uitat uitat în încãrcãtorul sector, dacã sînt gloanþe. Dacã nu-s gloanþe oarbe. Toatã lumea a spus, vãzînd cã ãºtia au venit cu elicopterele, sã ia morþii cu elicopterele, dacã... Atunci ãsta a zis, d-le, ce-i în mînã, nu-i minciunã. Îi împuºc, nu mai stau sã aºtept. Dacã von alþii ºi îi ridicã de aici ºi fug cu ei... ªtiþi cum - eu presupun acuma -: starea lui de spirit era o stare de agitaþie, de maximã tensiune emoþionalã. ªi ca sã fie sigur, n-a mai aºteptat sã primeascã ordinul de tragere, sã facã tot spectacolul cu dispozitiv, cu mici, nu-i aºa, înscenãri, cum se face, sã te mai adresezi lor, sã-i întrebi. A tras în ei ºi gata. Este foarte simplu, acuma noi retroactiv noi nu mai putem reconstitui starea pe care o aveam toþi. 
W.T.: Tocmai asta mã intereseazã. Dacã derulaþi ºi priviþi filmul acþiunii, nu filmul video, ce aþi simþit în acele momente cînd v-aþi aflat lîngã ei?
G.V.V.: M-am uitat tot timpul în ochii lui. El s-a uitat în ochii mei. Avea impresia - fiindcã eu eram straniu cu barbã, eram o figurã proeminentã - era intrigat, ce caut eu acolo. Prezenþa lui Stãnculescu le-a dat mari speranþe, cã poate Stãnculescu îi va scãpa ºi totul este doar o mizanscenã, o mascaradã. Se uita tot timpul la fereastrã, se uita la ceas. Mã uitam ºi eu la ceas. Se uita ºi el la ceas. Se uita aproape cu disperare. Îmi fãcea aºa mici semne din ochi. Un fel de: ce e, cine eºti, se întîmplã ceva? Adicã, el a sperat - ea era complet inertã - dar el, îl frãmînta tot timpul posibilitatea, nu credea pînã-n ultimul moment cã ceva se va întîmpla. Adicã, gîndiþi-vã, puteau sã intre unii pe uºã, îi împuºcau pe toþi ceilalþi ºi: "Tovarãºe Ceauºescu, urmaþi-ne, sînteþi salvaþi!' ªi sã fie asta, sã zicem, operaþiunea lui Stãnculescu.
W.T.: Cum i-aþi caracerteriza pe cei doi în acele clipe?
G.V.V.: Mi-a fost o milã cumplitã, pentru cã erau niºte bãtrîni decrepiþi, complet în afara realitãþii, care nu înþelegeau nimic din ce se întîmplã. ªtiau de comitetul de salvare naþionalã, cã m-aþi întrebat ºi la început, deci îl menþioneazã în proces. N-au vorbit de Iliescu, dar au spus, 'ãsta nu-i comitet de salvare, îi comitet de trãdare naþionalã'. Aveau impresia cã forþe strãine au cotropit þara. Deci, aveau impresia cã poporul va lupta pentru salvarea lor. Erau într-o completã confuzie. ªi pot sã vã spun cu toatã sinceritatea, pentru cã nu am de ce..., nu am avut nici o clipã, nici un fel de urã, de resentimente faþã de ei. Nu-i mai vãzusem niciodatã atît de aproape. Sigur cã aveam o întreagã pornire împotriva lor, din totdeauna. Dar la nivelul strict personal ºi în momentul ãla nu eram animat de un fel de înverºunare împotriva lor. Din contrã. Eram de o detaºare perfectã, mi-era milã de ei ºi spuneam, 'd-le, e un dialog de surzi. Judecãm niºte marþieni' - aºa cum v-am spus. Ei sînt pe o altã lume, pãreau complet..., cum sã vã spun, ei nu comunicau. Unii vorbeau una, ei vorbeau alta. Fiecare era prizonierul unei anumite viziuni. ªi în timp ce aveam acest sentiment de pãrere de rãu, fiindcã mã uitam aºa, îmi ziceam 'ãºtia mor degeaba ºi nu vor înþelege, cît de vinovaþi sînt ºi ce li se întîmplã'. Scriam bileþele procurorului, sã-i punã anumite întrebãri, prin care sã-i strîngã mai mult. ªi anume, el spunea cã 'Milea este un trãdãtor pentru cã nu a executat ordinul meu'. În acelaºi timp el spunea: 'Eu n-am dat ordin sã se tragã în oameni, în muncitori', nu ºtiu ce. Atunci eu l-am pus pe procuror, prin bilet, sã întrebe, 'dacã aþi dat ordin sã nu se tragã, prin ce e trãdãtor Milea, ce ordin a încãlcat Milea sau n-a executat, de îl faceþi trãdãtor?' Asta era într-un fel o capcanã. La care a replicat cã va explica asta Marii Adunãri Naþionale ºi s-a eschivat. ªi [prin] aceastã obstrucþie, aceastã respingere generalã, de fapt, a dus la degenarearea procesului. Eu instruisem pe judecãtori. Mie-mi era teamã, sã nu le fie fricã de el, sã nu dea dovadã de obedienþã. Am spus, îi trataþi ca pe niºte infractori de drept comun, criminali. Pentru cã ei sînt niºte criminali, ei au omorît pe fraþii ºi semenii noºtri. Scurt. Sînt decãzuþi din toate funcþiile, uitaþi cã au fost ºef de stat, ºef de partid, cã au avut demnitãþi. În momentul ãsta sînt niºte simpli criminali ºi îi faceþi ca atare. Scurt. Eu le cerusem, într-un sfert de orã se fie tot procesul. Preºedintele, deci judecãtorul care conducea, Gicã Popa, bineînþeles, ros de spaimã, de fricã, dar în acelaºi timp ºi de pornire împotriva lor, fiindcã era ºi el om, ºi el suportase, a spus: 'Inculpaþi, ridicaþi-vã în picioare!' Primul lucru: n-au vrut sã se ridice în picioare. Deci l-au sfidat. ªi a început discuþia asta: nu recunosc tribunalul, ba da, ba nu, ba... Din momentul acesta, ãsta s-a enervat prin aceastã atitudine a lor, de refuz, de obstrucþie, de negaþie, de negativism, ºi ºi-a pierdut cumpãtul. Gicã Popa ºi-a pierdut cumpãtul ºi a transmis starea asta ºi avocaþilor. Pledoariile lor au fost adevãrate acuzaþii. Ei au avut impresia cã vorbesc pentru istorie acolo ºi au fãcut niºte diatribe acolo, un adevãrat rechizitoriu. I-au copleºit de acuzaþii. Sigur, cã procurorul, care menirea lui era sã acuze, e singurul care a fost echilibrat ºi în rol. Iar ei, acuzaþii negau tribunalul, refuzau sã rãspundã. Ceauºescu, care avea mîncãrime de limbã..., pentru cã vedeþi lucrurile ar fi fost foarte simple, dacã Ceauºescu ar fi spus, nu recunosc tribunalul ºi refuz sã mai discut cu dv. Ce puteau sã-i facã? Nu puteau sã-l facã sã vorbeascã. Dar el nu se putea abþine ºi spunea: 'ca simplu cetãþean...', ºi începea sã debiteze. 'Nu spun pentru proces', 'nu spun', 'vã rog sã nu consemnaþi', 'nu ca inculpat', 'pentru cã nu recunosc tribunalul, dar ca cetãþean', ºi dãi, ºi dãi, ºi începea sã delireze în paralel cu puhoiul de acuzaþii pe care i le aducea acum judecãtorul, care polemiza acum cu el. Deºi judecãtorul n-avea voie sã se pronunþe, sã-ºi arate pornirea lui împotriva acuzaþiilor. Atunci tot procesul a fost scãpat din mînã. Însã vine momentul cînd unul dintre acvocaþi anunþã, întreabã, dacã au suferit tulburãri psihice. Pe ea, numai pe ea. ªi aici moment de suspans, cã dacã rãspundea afimativ, ne-ar fi pus în înurcãturã. Nu ºtiu cum se ieºea, pentru cã trebuia fãcutã o expertizã, trebuia oprit, trebuia alt termen, era o întreagã poveste. Iar pentru noi...? Eu tot timpul le spusesem la aceºti oameni, aveþi grijã, în fiecare minut în momentul ãsta un om e împuºcat de pe acoperiºuri. ªi în Bucureºti se moare, moare cîte-un om degeaba pentru cã este þintit dintr-un loc nevãzut. Deci, cu cît e mai repede, cu atît mai repede scãpãm oamenii ãºtia de la moarte. ªi aºa a fost. Odatã cu vestea morþii, lucrurile astea s-au rãrit pînã la încetarea completã. Deci, în proces toate lucrurile au fost halandala. N-a mai fost nici un fel de logicã. Ei erau însã limpede, complet în afara realitãþii. ªi tot ce vorbeau era în paralel cu ce vorbeau ceilalþi, care ºi ei o luaserã razna. Vorbesc de instanþã, de avocaþi º.a.m.d. Deci sub aspectul ãsta procesul este jalnic. Dar garanþiile procesuale, astea cu asigurarea dreptului de apãrare, toate au fost prevãzute. Acuma, vã mãrturisesc cu toatã sinceritatea, cã, aºa cum spunea Sebastian Castelio, a ucide un om nu înseamnã niciodatã altceva decît a ucide un om. Adicã într-o ordine superioarã, acest proces politic este, evident, o crimã politicã. Pentru cã în mod tacit, subînþeles, era limpede, din moment ce s-a ales varianta procesului ºi a tribunalului excepþional, cã nu existã altã posibilitate decît de a fi condamnaþi la moarte. Nimeni nu s-a pronunþat în sensul ãsta, dar toþi înþelegeam acest lucru. Inclusiv în discuþiile pe care le aveam cu judecãtorii. Deci ei au fost condamnaþi la moarte de la început. Deci practic nu a fost un proces în care se putea întîmpla ºi altfel. Sigur ne-ar fi pus iarãºi într-o încurcãturã, dacã ei ºi-ar fi fãcut mea culpa, ºi-ar fi exprimat regrete ºi ar fi spus, cã de aici, unde ne aflãm , dãm ordin sã nu mai tragã nimeni, sã înceteze vãrsarea de sînge, ºi vã rog sã transmiteþi... Atunci iarãºi curtea, instanþa ar fi fost pusã într-o oarecare dificultate pentru cã ar fi avut o atitudine, nu-i aºa, rezonabilã, de remuºcare. Nu a fost cazul, pentru cã, trebuie s-o spun cu admiraþie, Ceauºescu, ºi într-o oarecare mãsurã ºi ea, s-au purtat cu foarte multã dîrzenie, cu foarte multã obstinaþie, ºi cu demnitate ºi chiar au înfruntat moartea ºi au murit frumos. ªi pînã la execuþie, bine, totul a fost atît de repede, cã nici nu preau au avut timp. Dar el a cîntat ceva din 'Internaþionala', nu a murit ca un fricos, ca un laº, ci ºi-a asumat aceastã situaþie ºi, cum sã vã spun, aproape cã a murit pe mãsura staturii politice pe care a avut-o. Altfel ar fi fost niºte bãtrîni decrepiþi, care ar fi fost tîrîþi din celule în celule ca Honecker ºi ar fi rãtãcit prin cine ºtie unde, ºi ar fi fost un sfîrºit jalnic ºi penibil pentru un om de o anume facturã politicã, care a jucat un rol. Chestiunea asta îi dã o dimensiune eroicã, dacã vreþi, ºi, sigur cã, nu putem sã avem cinismul cã le-am fãcut un serviciu, dar una peste alta, aºa cum spune acest ofiþer, Boeru, care a comandat plutonul de execuþie ºi care i-a omorît, de fapt, personal, trãgînd primul în ei, 'l-am ajutat pe Ceauºescu sã moarã în picioare'. 
W. T.: Ei sînt în înmormîntaþi acolo unde se ºtie?
G.V.V.: Da. 
W.T.: Care au fost criteriile pe baza cãrora au fost aleºi cei prezenþi la proces, Stãnculescu, Mãgureanu...
G.V.V.: Mãgureanu a fost adãugat ehipei în ultimul moment ºi nu a avut nici un fel de participare. A fost un figurant. El nu a era atunci din prima echipã a noastrã de revoluþionari. A venit puþin mai tîrziu, nu era membru în CFSN, adicã n-a fost în echipa care a preluat noaptea puterea ºi care de acuma era conducerea. Era, dacã vreþi, din inelul al doilea, cercul al doilea. ªi în ultimul moment, cînd sã mã sui în helicopter, dl. Iliescu mi-a spus, 'ai ceva împotriva, sã meargã dl. Mãgureanu?' Eu de-abia îl cunoscusem. Era un om de vîrsta mea, sigur n-am avut nimic împotrivã. Dar acolo n-a fãcut altceva decît... a stat. ªi în timpul procesului îºi scobea unghiile. Stãnculescu a fost cu partea militarã ºi de organizare, eu am fost cu instruirea judecãtorilor, cerîndu-le regim de urgenþã, judecatã sumarã. Toate intervenþiile le-am mai fãcut prin bilete, vreo 2-3 bilete. Urmãtorul militar mai tînãr era aghiotantul lui Stãnculescu care iarãºi era însoþitor ºi Mugurel Florescu, viitorul procuror militar general care a fost luat de Stãnculescu ca ofiþer de justiþie militarã. Colonelul care a filmat nu era un operator de meserie, dar îl folosea Stãnculescu la anumite filmãri cînd se fãceau trageri cu armament. Deci asta era echipa. Restul au fost procurorul, Dan Voinea ºi cei doi judecãtori, Gicã Popa ºi Nistor care n-a scos o vorbã în timpul procesului. Mi se pare un singur cuvînt a spus. Se vede pe casetã cã zice ceva. ªi trei ofiþeri asesori aºa-ziºi care au fost din unitate, daþi de regiment. Grefierul a fost un subofiþer de auto de la trupele de grãniceri. Cei doi avocaþi erau civili luaþi de la barou în mare tainã. N-au ºtiut unde vor fi duºi º.a.m.d. Cãpitanul Ion Boeru, cel care-i pãzea în spatele lor, era comandantul trupei de paraºutiºti de 8 militari care au fost luaþi cu noi cu helicopterul. Deci aceºtia sînt, dacã vreþi, personajele scenei plus cei doi acuzaþi.
W.T.: Aþi avut impresia cã ºi ceilalþi au primit sentinþa cu detaºare, aºa cum aþi descris cã v-aþi simþit dv. atunci?
G.V.V.: Sã vã spun foarte cinstit: nimeni nu se îndoia cã nu va fi altceva decît o execuþie. Dar nu a vorbit nimeni despre asta. 
W.T.: Dar dupã aceea? 
G.V.V.: Eram toþi foarte uºuraþi. Pentru cã starea noastrã de spirit ºi, vedeþi, contribuþia asta a imaginarului: ne aºteptam tot timpul cã pe ferestre sã sarã niºte oameni care coboarã pe frînghii din helicoptere. Adicã un atac din ãsta asupra unitãþii. Sau ºtiu eu ce altã formã în care procesul sã fie întrerupt. Noi sã fim þintiþi, nimeriþi sau nu, Ceauºeºtii sã încearcã sã fie rãpiþi. Adicã tot timpul aveam impresia cã se poate întîmpla ceva. ªi se putea. ªi eu am trãit acea crispare ºi voiam mai repede, cã-mi dãdeam seama, pînã nu sînt morþi, nu putem fi siguri cã am rãsturnat situaþia. Pentru cã nu puteam sã ºtim, cã erau 4 armate în România. 4 armate pe care nu le ºtiam. Armate din Bucureºti a fost cu noi. Nu puteam ºtii dacã diverºi generali, dacã nu se trezea vreun ambiþios sau vreun tip imprevizibil care încerca sã facã un alt joc, sã devinã el ministru de rãzboi sau... ªtiþi, aici lucrurile sînt foarte delicate. Iar dacã - era suficient un general sã aibã atitudinea asta, restul trupei executa ordinul. Adicã armata nu se debandase. Armata funcþiona coerent. De aia lucrurile nu sînt simple ºi, încã o datã vã spun, noi înºiºi cînd am hotãrît tribunalul ºi procesul - eu am propus-o din 22 sã fie suprimaþi. Fãrã nimica. Ca act justiþiar revoluþionar. Iliescu a refuzat. Iliescu a fost pentru un proces îndelungat, sã fie ca un Nürnberg. Foarte greu a fost ultimul care s-a lãsat convins de necesitatea acestei soluþii de urgenþã, cu o judecatã sumarã, pentru cã teroriºtii, din ce în ce, erau mai activi ºi mai periculoºi, ameninþînd viaþa noastrã. Era sã fim omorîþi de cinci ori. Deci pînã la urmã cum sã vã spun eu, raþiunea esenþialã a fost nevoia de supravieþuire. Ne-am salvat pe noi ºi cu ocazia asta ºi revoluþia. Revoluþia, cum sã vã spun, care o reprezentam noi, pentru cã în timp era limpede cã revoluþia e ireversibilã. Dar cum v-am spus la început. Putea sã mai dureze trei sãptãmîni, sã mai vinã Ceauºescu odatã la Bucureºti, sã-i adune pe toþi ºi sã-i împuºte. Pe urmã veneau alþii ºi sigur, pînã la urmã, era sortit pierii. Dar, repet, în loc de 1140 de morþi ar fi fost sute de mii, zeci de mii. Nu putem aprecia. Dacã Securitatea se încãiera cu armata ºi începeau lupte? Securitatea avea 15 000 de oameni. Oameni foarte bine instruiþi. útia dacã luptau cu armata, era un rãzboi civil perfect. Se amestaca ºi populaþia civilã, ieºea un haos. 
W.T.: De ce nu s-a transmis imediat la televiziune filmul cu procesul ºi execuþia? 
G.V.V.: Din aceeaºi obsesie a spaimei. Eu personal nu m-am temut pentru viaþa mea. Cã riscasem atîta cã nu mai conta. Dar toatã lumea a spus, dãm numai un mic extras - de 5 minute. Sergiu Nicolaescu, mare cineast ºi regizor, a spus: 'Nu putem de Crãciun sã arãtãm morþii.' ªi în acel mic extras, în care erau secvenþe, n-au figurat morþii. Venind cu bucãþica asta de 5 minute, a ieºit un scandal în televiziune. S-a spus: 'minciunã, asta-i manipulare, vrem sã-i vedem morþi'. Eu care-l însoþeam pe Sergiu Nicolaescu, m-am uitat ºi am zis, subînþelegînd: 'Am avut dreptate'. Dar el era marele..., se pricepea la montaj, la ce înseamnã efectul filmic º.a.m.d. Eu nu. Atunci l-am ascultat. A fost scandal, militarii au vrut sã-l împuºte pe Sergiu Nicolaescu. A fost o situaþie extrem de, cum sã vã spun eu: toatã lumea era înflãcãratã, toatã lumea îºi pierdea capul, erau spirite încinse, crezînd cã e vorba de o manipulare. A doua zi se adaugã secvenþe cu morþii ºi se prelungeºte la 7 minute. Inutil. Deja o undã de îndoialã a început sã... ºi toatã lumea a revenit: 'Vrem caseta, vrem toatã caseta'. Atunci au venit alþi oameni cãrora eu nu m-am raliat: 'Nu putem sã arãtãm pe ceilalþi de la proces, pentru cã s-ar putea ca, în continuare - noi vedeam aceºti teroriºti ca fideli ai lui Ceauºescu - sã fie împuºcaþi ca represalii. Nu putem sã expunem vieþile lor. ªi atunci s-a fãcut o operaþie absurdã care a durat 15 ore. Am adormit de cîteva ori acolo, pentru cã în prezenþa mea s-a fãcut într-un studio. S-a lãsat banda sonorã completã ºi toate secvenþele în care erau alte persoane decît ei au fost astupate cu secvenþe stop cadru în care Ceauºeºtii erau nemiºcaþi. ªi bineînþeles cã a ieºit o chestie complet aberantã suprarealistã. Ba se miºcau, ba erau nemiºcaþi. ªi numai ei. ªi vocile în timp curgeau. Rezultatul: Toatã lumea care a recunoscut vocile avocaþilor a rãspîndit în Bucureºti cã Niki Theodorescu ºi Constantin Lucescu sînt cei doi avocaþi. Deci sub aspectul securitãþii ãºtia erau pasibili de a fi omorîþi, n-aveau nici o siguranþã. Deci totul a fost inutil. Sigur noi n-am fost vãzuþi cã noi am tãcut. ªi pe Gicã Popa l-au mai recunoscut. Iarãºi s-a rãspîndit cã Gicã Popa este magistratul. Deci toatã chestiunea asta - absolut degeaba. Prezentatã aºa n-a fãcut decît sã sporeascã neîncrederea. Pentru cã lumii nu-i place sã i se ascundã nimic. Neîncrederea asta a reverberat ºi-n strãinãtate, în occident. Au început tot felul de lucruri. În 22 aprilie, cînd eu am hotãrît, ºi am fost principalul care am insistat sã se dea tot filmul, apãruserã zvonuri - cã sînt ascunºi undeva, cã sînt în Cuba, cã au fost substituiþi, - o întreagã poveste, la care contrinuie ºi partea cu morþii, cu execuþia care este incompletã. Cã n-a putut fi filmatã. Atunci se hotãrãºte sã se dea într-o dumincã, 22 aprilie, tot filmul. Dar preºidentele radioteleviziunii bineintenþionat, un profesor universitar, Rãzvan Theodorescu, intervine ºi spune, totuºi scena aceea cu legatul mîinilor poate sã stîrneascã compasiune, simpatii. Nu-i bine sã aparã. ªi o scoate. Pe de altã parte scena aia în care-l face trãdãtor pe Stãnculescu ºi care era pauza de deliberare - era de-un minut jumate, ca ºi asta cu legatul mîinilor, e vorba deci de total 3 minute - zice: asta nu face parte din proces cã e pauzã. Aici e o discuþie privatã. O scoatem. Asta-i casate care se dã pe Antenne 2. Dar între timp o altã versiune pirat, care nu ºtim cum a fost sustrasã, cînd, cum, cineva o vinde, pe un preþ de nimic, numai þin minte, dar pe o sumã foarte micã, deci n-a fost speculã, lui Antenne 2, spunînd, cã ãºtia ascund adevãrul, eu vreau sã se vadã tot, fiindcã versiunea aialaltã este triunchiuatã. Triunchiatã, lipsind aceste douã momente nesemnificative. ªi din scena înmormîntãrii lipseau niºte secvenþe în care se vedeau mai multe morminte în cimitior. S-a zis sã nu se recunoascã cimitirul. Nimeni nu s-a gîndit cã acolo apar groparii care gropari s-au recunoscut ºi au spus: 'A, va sã zicã, noi l-am îngropat pe Ceauºescu în seara de 30 decembrie!' ªi au spus la toatã lumea. Le-au arãtat mormintele. 'Noi i-am îngropat, uite aici". Ei lucrau în cimitir. Deci altã prostie. Atunci s-a creat scandalul acela. Aceea a fost caseta integralã. E adevãrat s-a vãzut cã diferenþele sînt minime, TF 1 a dat o loviturã lui Antenne 2 - a ieºit un întreg scandal, cu procese, despãguburi. S-a creat ºi mai mare suspiciunea, ºi lucrurile au rãmas aºa cu un semn mereu de întrebare cã ceva nu e în regulã cu acea filmare, cu execuþia. In timp mie mi se pare, ºi poate este una din contribuþiile dv., prin tot ceea ce faceþi, sã reechilibraþi adevãrul în legãturã cu procesul ºi cu toatã revoluþie asta a noastrã. Pentru cã e cazul ca dupã o anumitã aºezare a evenimentelor sã se poatã oferi o versiune cît de cît corectã, bazatã pe mãrturii, documente, pe tot ce se poate face acum cît istoria e încã proaspãtã. Cã dupã 50 de ani, vã daþi seama cã lucrurile vor fi mult mai relativizate. ªi e necesar sã se compenseze exagerãrile ºi denaturãrile care au venit în occident pe fonduri ºi al unor anumite intenþii tendenþioase. Împotriva României, împotriva revoluþiei º.a.m.d. Lucruri care, sigur, sînt greu de elucidat din punct de vedere al motivaþiilor. 
W.T.: Vedeþi, existã ºi teoriile conspiraþiilor. Ba a vestului, ba a KGB-ului rus, ba a Ungariei, ba a Belgradului. Pe scurt, cum aþi comenta dv. toate aceste teorii privind conspiraþiile externe ºi cele interne, conspiraþia securitãþii sau a armatei?
G.V.V.: Domnule Totok, nici o conspiraþie nu a pregãtit ºi a înfãptuit revoluþia românã. Dacã noi am fi fost conspiratori, eu, Iliescu, Petre Roman, în primul rînd, ar fi trebuit sã ne cunoaºtem. Dar dacã am fi fost conspiratori, mãcar cu o sãptãmînã înainte, n-am avea nici un motiv sã ne ascundem de asta, fiindcã ar fi un merit suplimentar, cã noi am avut curajul sã înfruntãm teroarea Securitãþii lui Ceauºescu ºi sã riscãm punînd la cale, ceea ce s-a întîmplat. Nu era posibil. Foarte greu puteai sã depãºeºti doi oameni. Deci unu cu altul, doi oameni se puteau alãtura într-o intenþie de asta. Dar cînd era vorba sã-l coopteze pe al treilea apãrea problema neîncrederii, frica de a fi un turnãtor ºi atunci toatã lumea... În plus, în noiembrie, la sfîrºitul lui noiembrie, cînd a fost Congresul al XIV-lea Securitatea se temea ºi de faptul ca în interiorul partidului sã nu aparã o disidenþã, o contestaþie, cum a fost cu Pîrvulescu în '79. In decembrie era deja un alt context, cã toþi cãzuserã. Jivkov, Honecker, toþi cãzuserã în jur, numai Ceauºescu mai rãmãsese. Atunci Securitatea a luat niºte mãsuri de extremã verificare ºi precauþie, de tot ce vreþi. Ceea ce s-a întîmplat în decembrie nu este rezultatul nici unei conspiraþii. Au fost grupuri de conspiratori. ªi Iliescu a conspirat prin '87, ºi Mãgureanu, ºi generalul Militaru, dar pînã-n '87 lucrurile astea s-au cam destrãmat. Din 87 pînã-n 89 nimeni n-a mai putut face nimic. ªi grupul celor 6 - cu scrisoarea aia. Dar atîta. Au fost iarãºi imediat bãgaþi cu domiciliu obligatoriu ºi practic nu s-a miºcat nimic. A fost un profesor, Alexandru Melian care scria la Europa liberã, de unul singur, semnînd Frontul Salvãrii Naþionale. Lucru care s-a difuzat ºi se dãdea impresia cã existã un front întreg. Ei bine, nu era decît o persoanã. Poate cã noi am luat denumirea marcaþi în subconºtient de acest apelativ. Pe de altã parte este limpede cã din exterior se dorea rãsturnarea lui Ceauºescu. ªi dinspre Gorbaciov ºi dinspre occident. Colaborarea ruso-americanã nu mai era nici un secret. Ea a însemnat, practic, cãderea lui Ceauºescu, pentru cã Ceauºescu se înãlþase pe conflictul dintre lagãre, dintre URSS ºi occident ºi americani, ºi acest Ceauºescu oarecum înfrunta pe ruºi ºi era luat in braþe de occident. Cît ãºtia erau în conflict. Dupã Reykjvik ºi aceastã pactizare a lui Gorbaciov cu americanii pentru Ceauºescu însemna cã de acum numai era între doi poli, ci dimpotrivã ei îºi dãduserã mînã peste capul lui ºi el era condamnat. Nu exclud o prezenþã a unor agenþi, în special ruºi, asistaþi ºi de occidentali, ºi de la ambasade, de la ambasada Olandei, ambasada Franþei. S-au produs tot felul de instigaþii. Am auzit cã anumiþi diplomaþi au contactat unele persoane disidente sau, mã rog, contestatare, cum eram ºi eu, care eram ieºit din puºcãrie din '86 ºi eram strict urmãrit ºi þinut în supraveghere. De aceea eram ºi foarte cuminte, pentru a-i sonda dacã ar fi dispuºi sã ia anumite atitudini. Dar astea n-au dus la nimic. Probabil cã a existat o amorsã din exterior. Revoluþia ca atare a fost a noastrã, a mulþimii. Ce s-a întîmplat? Pe fondul unei revolte populare, care fost confuzã ºi care n-a avut nici o conducere, prin apariþia grupului nostru, spontan, alcãtuit, din mers, în seara de 22, revolta popularã s-a transformat în revoluþie. Care a însemnat un program, o conducere militarã, o echipã conducãtoare. ªi elementul esenþial: schimbarea radicalã de sistem. De la comunism am trecut la democraþie. Prin cele 10 puncte care, repet, erau mortale comunismului. În acel comunicat n-o sã gãsiþi un cuvînt, un epitet, un atribut în care sã se vorbeascã despre anticomunism pentru cã nu era necesar. Toate cele 10 puncte marcau moartea comunismului. Ea nu trebuia pronunþatã tocmai pentru a nu deruta pe cei care nu mai ºtiau acuma dacã sînt ei vizaþi ca membrii de partid. Pãrerea mea este cã cei care au amorsat ºi au stimulat la început declanºarea evenimentelor au fost depãºiþi de amploarea deflagraþiei. Adicã de revolta ºi exasperarea popularã care a izbucnit atît de violent, încît i-a paralizat. Pînã sã cearã instrucþiuni, iniþiativa a fost luatã de noi. Din momentul ãla nu se mai poate spune cã e vorba de KGB. Au stat ºi au aºteptat ºi au vãzut cum a ieºit. A ieºit aºa. Vã atrag atenþia asupra unui fapt care se uitã de obicei. Revoluþia a început în 14 decembrie la Iaºi, cînd ºase oameni au pus la cale - niºte ingineri, niºte oameni, cu manifeste - o mare adunare popularã de contestare a lui Ceauºescu. In ziua de 14 decembrie ei au fost arestaþi pentru cã Securitatea a aflat de acest lucru. Piaþa, unde trebuiau sã se adune, a fost ocupatã de forþe de poliþie. Lumea a fost disuadatã, rãspînditã. Adunarea n-a putut avea loc. Toatã lumea s-a temut, a înþeles cã ceva nu merge. Numeroase forþe de Securitate au zburat ºi au alergat imediat de la Bucureºti la Iaºi, de teamã cã acolo se întîmplã ceva. În noaptea de 15 spre 16 decembrie - deci a doua zi - a început la casa lui Tökes la Timiºoara. De acolo s-a declanºat procesul pe care-l ºtiþi. În 19-20 Timiºoara era proclamatã oraº liber. Toatã lumea fraternizaze deja, scãpase situaþia de sub control. In 21 Ceauºescu singur, neîmpins de nimenea, face mitingul. Deci am putea spune, paradoxal, cã Ceauºescu este iniþiatorul revoluþiei române. El ºi-a fãcut-o cu mîna lui cu acest miting. În dimineaþa de 21 lumea e chematã, dupã aia îi trimeasã înapoi, pentru cã s-a contramandat, dupã aia cu încãpãþînare revine ºi nu, sã se facã totuºi mitingul. Aceeaºi lume trimisã odatã înapoi, nici n-a apucat sã ajungã la fabrici. Repede, iarãºi înapoi! Lumea deja a conºtientizat cã este redutabilã. Cã ei reprezintã ceva. Acolo a avut loc acea petardã, acea izbucnire. Tot ce s-a întîmplat pe 21, acea întrerupere, urmînd cursul pe care-l ºtiþi. Refuz sã cred ºi desfid pe oricine care - oricît de mare specialist ar fi în lovituri subversive, ºi cît de mare organizator - ar putea sã fi prevãzut cã totul se terminã în 24 de ore. În 21 la ora 12 e întrerupt Ceauºescu, dimineaþa, în 22, s-a spãlat cu detergent sîngele pe bulevard. Acolo, la Inter, s-a ºters tot. Dar tocmai datoritã morþilor, a violenþei din seara respectivã, dimineaþa reacþia a fost cã marile platforme industriale au început sã se punã în miºcare. Practic erau sute de mii de oameni pe stradã ºi s-a întîmplat 22 pe care-l ºtiþi. În aceastã confuzie ºi-n aceastã situaþie tulbure apãrem noi care ne grupãm în jurul lui Iliescu, omul cunoscut cã din '71 îl contesta pe Ceauºescu ºi fãcea o opoziþie consecventã, nefãcînd nici un compromis. Atunci Iliescu, înconjurat de noi, a avut ideea sã riºte, din aproape în aproape, sã-ºi asume controlul puterii. Aste este revoluþia românã. Din momentul acesta a devenit o revoluþie. Moartera lui Ceauºescu peste trei zile în 25 ne-a dat garanþia cã situaþia este ireversibilã. Cã putem sã continuãm. În momentul acela ºi cei care pierduserã partida, adicã tot restul activiºtilor de partid, toatã nomenclatura au înþeles cã nici o rezistenþã n-are rost ºi au rãmas în expectativã. Noi ne-am consolidat ºi n-am mai putut fi rãsturnaþi. Armata trecuse cu noi în condiþiile pe care vi le-am spus. A urmat tot ce a urmat, dar în mod consecvent pînã astãzi, datoritã celor 10 puncte care au fost împlinite. Ne-am redemocratizat pas cu pas, construind instituþii, legislaþii, tot procesul ãsta care, sigur, e perfectibil - cu erori, cu greºeli, cu paºi înapoi, cu foarte multe disfuncþionalitãþi fireºti. Nimeni n-a mai trecut de la comunism înapoi la o societate liberã. Este o premierã. Chestiunea asta comportã anumite costuri. 
Bucureºti, 13 mai 1998.






Erstellt am 1. November 1999
Teilen Sie uns Ihre Anregungen und Bemerkungen mit: 
Comunicaþi-ne opiniile dumneavoastra:
E-Mail HJS - 
Zurück/Înapoi/Back : 
Halbjahresschrift


© HJS 1999

 ===================


Gespräch mit Gelu Voican Voiculescu (58), dem Organisator des Ceausescu-Prozesses am 25. Dezember 1989


Der Ceausescu-Prozess war offensichtlich ein politisches Verbrechen
Am 25. Dezember 1998 wurde das rumänische Diktatorenehepaar, Nicolae und Elena Ceausescu in einem geheimen Schnellprozess zum Tode verurteilt. Der summarische Prozess fand in einer Kaserne in Tîrgoviste (eine Stadt in der Nähe von Bukarest) statt und endete mit der sofortigen Vollstreckung des Todesurteils. In der Absicht die potentiellen Anhänger Ceausescus zu überzeugen, dass Feuer einzustellen und das Blutvergießen zu beenden, fassen einige Mitglieder des Rats der Front zur Nationalen Rettung am 24. Dezember den Beschluss, das Diktatorenehepaar in einem Schnellverfahren zu verurteilen. Die konspirative Besprechung fand im Gebäude des Verteidigungsministeriums statt. Es gab mehrere Vorschläge. Der Revolutionär Gelu Voican-Voiculescu war für die sofortige Erschießung der Ceausescus und gegen eine legale Verurteilung. Gegen diesen Vorschlag war vor allem Iliescu. Er plädierte für eine formaljuristische Verurteilung. Auch der Vorschlag, Ceausescu nach Bukarest zurückzubringen und den Revolutionären zu übergeben, wurde als "Mussolini-Lösung" verworfen. (Der faschistische Diktator Italiens wurde nämlich von Partisanen erschossen, seine Leiche danach öffentlich ausgestellt und geschändet.)
Gelu Voican-Voiculescu (58) sieht heute kaum älter aus als auf den Fernsehbildern, die vor 10 Jahren um die Welt gingen. Er trägt noch immer einen Vollbart. Seine Augen flackern, wenn er über die damaligen Ereignisse spricht, die ihn von der Straße direkt in den engeren Zirkel der neuen Macht katapultiert hatten. Die historischen Fernsehbilder von 1989 zeigen ihn immer in unmittelbarer Nähe Iliescus, dem bis 1996 amtierenden Staatspräsidenten. Unerbittlich, grimmig, geheimnisvoll, mit geschulterter Maschinenpistole. Dem in der Ceausescu-Zeit inhaftierten Geologen und Hobbyastrologen bescherte die Revolution eine unerwartete Karriere. Zuerst war er Vizepremier der provisorischen Regierung und Verantwortlicher für die Kontrolle der Geheimdienste, später Botschafter in Tunis. Während einer friedlichen Anti-Iliescu-Demonstration feuerte Gelu Voican-Voiculescu im Juni 1990 die aus der Provinz herangekarrten Bergarbeiter an, die Bukarester Studenten auseinanderzuprügeln. Das wurde ihm von seinen politischen Gegnern nie verziehen. Heute ist Voican-Voiculescu in einer Stiftung tätig, die der von Ex-Staatspräsident Iliescu geführten Partei der Sozialen Demokratie nahesteht. 
William Totok: Wenn Sie spontan an den Prozess von Tîrgoviste denken, an was erinnern Sie sich dann?
Gelu Voican Voiculescu: Ich erinnere mich an so ziemlich alles, denn es war ein Ereignis, das ich mit großer Intensität erlebt habe. Es war mir klar, dass das Gelingen unserer Revolution von dem Tod des Diktatorenpaares abhängt. Historisch gesehen, war der Prozess unabwendbar. Ceausescu war dazu verurteilt, aus der Geschichte herauszutreten, beseitigt zu werden. Ein Hinauszögern des Prozesses hätte vermutlich Hunderttausende von Opfer gefordert und vielleicht sogar zu einem Bürgerkrieg geführt. Mich persönlich hat dieser Prozess besonders gezeichnet, da ich in der Verantwortung stand, ihn zu organisieren und daran teilzunehmen. Ich war der Bevollmächtigte der neuen Führung, sozusagen der Vertreter der Revolution in Tîrgoviste. Die Situation insgesamt war damals sehr unsicher. Es bestand jederzeit die Gefahr, dass einige Militäreinheiten sich Ceausescu wieder anschließen könnten. Ceausesu hatte nach seiner Flucht die Absicht, nach Bukarest zurückzukehren, um sich in einer Fernsehansprache an das Volk zu wenden. Er lebte in einer Scheinwelt und glaubte, das Volk stünde auf seiner Seite. Dies zeigte sich auch während des Prozesses. Ich hatte den Eindruck, als ob wir zwei Außerirdischen gegenüberstünden, die sich der Schwerwiegenheit ihrer Verbrechen nicht bewusst sind. Und so fand damals ein Gespräch zwischen Tauben statt.
W.T.: Ceausescu wurde ja nach seiner Flucht sozusagen in "Schutzhaft" genommen und verbrachte streng abgeschirmt drei Tage in einer Kaserne. War er während seines Aufenthaltes in Tîrgoviste über die Entwicklung der Ereignisse informiert?
G.V.V.: Nein. Er wurde ja von zwei Milizmännern am Rande von Tîrgoviste aufgegriffen. Das Verhalten der Polizisten war übrigens nicht gerade eindeutig. Sie brachten ihn in einen Wald, versteckten das Auto, damit es aus der Luft nicht gesehen werden konnte und warteten bis gegen 18 Uhr, als es dunkel wurde. Im Autoradio verfolgten sie die gesamte Direktübertragung unseres Auftritts. Sie wussten also von Ion Iliescu, von der Abschaffung der alten Strukturen und von der Bildung der Front zur Nationalen Rettung (FSN). Am gleichen Abend sind wir alle im Fernsehen aufgetreten und Iliescu hat das von uns gemeinsam verfasste Kommuniqué verlesen, aus dem hervorgeht, dass der Kommunismus praktisch aufgelöst, abgeschafft ist.
W.T.: Zwei Tage nach seiner Verhaftung, am 24. Dezember 1989 fassten einige Mitglieder der Front den Beschluss, Ceausescu und seine Frau Elena zu verurteilen. Sie waren einer der Organisatoren des Prozesses und zugleich verantwortlich für den reibungslosen Ablauf. Haben Sie nach Ihrer Ankunft in Tîrgoviste mit Ceausescu und seiner Frau Elena gesprochen?
G.V.V.: Nein.
W.T.: Haben Elena und Nicolae Ceausescu sich zu den Ereignissen geäußert? Haben sie den Namen von Iliescu erwähnt?
G.V.V. Nein. Wir sind in Hubschraubern nach Tîrgoviste geflogen. General Stanculescu, begleitet von 8 Fallschirmjägern hat sofort die Verbindung zu dem Kommandanten des Regimentes aufgenommen. Die Soldaten der Einheit wurden sodann in Kenntnis gesetzt über das, was folgen sollte. Dann wurde der Saal, der auf dem Prozessvideo zu sehen ist, hergerichtet. General Stanculescu hat sich um die technische Seite gekümmert, während ich, als Vertreter der Revolution, den Richtern und den Anwälten Anweisungen hinsichtlich des Prozessverlaufs gegeben habe. Unseren Begleitern hatten wir bis dahin nicht mitgeteilt, aus welchem Grund sie sich in Tîrgoviste befinden. Sie glaubten, dass irgendwelche Terroristen abgeurteilt werden sollen. Erst durch mich haben sie erfahren, dass es um die Verurteilung von Ceausescu geht. Ich habe ihnen das Gründungsdekret des außerordentliches Militärgerichtes zur Kenntnis gebracht und ihnen mitgeteilt, dass das Urteil unanfechtbar und sofort zu vollstreken ist. All dies war von der Dringlichkeit und der Bedrohlichkeit der Lage bedingt. Wir rechneten damit, dass die Nachricht von ihrem Tode durch Vollstreckung des Urteils die Ceausescu-treuen Freischärler entmutigen würde. Wir wollten nur das Blutvergießen beenden und waren folglich daran interessiert, dass der Prozess von Tîrgoviste so schnell wie nur möglich über die Bühne geht. Unsere Rechnung ist aufgegangen. Trotzdem konnte nicht geklärt werden, wer diese Terroristen eigentlich waren.
W.T.: Wie ist die die Anklageschrift zustandegekommen? Ceausescu wurden Taten vorgeworfen, die er gar nicht begangen hatte. Ich denke da beispielsweise an die 60 000 Toten, die ihm angelastet wurden.
G.V.V.: Auch der Staatsanwalt, Dan Voinea, der heute Leiter der Militärstaatsanwaltschaft Rumäniens ist, war zuerst überrascht. Ich überzeugte ihn davon, dass wir uns in einer Ausnahmesituation befinden und verwies auf die schwerwiegenden Vergehen der beiden. Daraufhin hat er einige Hauptanklagepunkte aufgrund des Strafgesetzbuches formuliert. Einige waren zutreffend, andere vielleicht etwas erzwungen. In der Hauptsache ging es um den Genozid. Also um den Tatbestand der Vernichtung eines Volkes durch Waffengewalt oder durch einem anhaltenden Prozess der zunehmenden Verschlechterung seiner Lebensbedingungen, der medizinischen Versorgung und der Verknappung der Lebensmittel. Wir waren der Meinung, dass das rumänische Volk in den letzten zehn Jahren der Ceausescu-Diktatur einer systematischen Vernichtung ausgesetzt war, was einem Genozid an der rumänischen Nation gleichkommt. Ich habe im Kopf eine Hochrechnung aufgestellt. Der Prozess sollte gleich beginnen. In der Eile schätzte ich die Zahl auf 60 000. Dazu zählte ich noch die von jugoslawischen Journalisten verbreitete Zahl von 4500 Opfern in Temeswar. So kam ich auf die während des Prozesses genannten 64 000, wofür ich die Verantwortung trage. Als danach die Mitteilung an die Presse ging, war aus Unaufmerksamkeit nur noch die Rede von 60 000 Opfern. Die Presse hat diese enorme Zahl übernommen, ohne zu überlegen, dass in nur drei Tagen eine so große Zahl von Opfern schier undenkbar ist. Daraufhin wurden wir der Lüge bezichtigt. Während der Revolution gab es insgesamt 1104 Tote.
W.T.: Aber auch über die Erschießung Ceausescus zirkulieren viele Spekulationen. Weil auf dem Video ausgerechnet die Hinrichtung fehlt, hieß es in einigen Berichten sogar, Ceausescu sei gar nicht erschossen worden.
G.V.V.: Die Hinrichtung sollte nach einem gewissen Ritual verlaufen, in Anwesenheit des Staatswanwalts, des Protokollführers, des Arztes. Während wir noch über die Einzelheiten des Ablaufs der Hinrichtung sprachen, waren bereits die Schüsse zu hören. Man muss die enorme emotionale Anspannung und auch die große Angst aller Beteiligten in Betracht ziehen. Als der Anführer des Hinrichtungskommandos die Ceausescus zur Mauer brachte, eröffnete er das Feuer, ohne den Schießbefehl abzuwarten. Die Soldaten, die ihn begleiteten, haben dann ebenfalls geschossen. Der Kameramann befand sich gerade auf dem Weg in den Hof. Als er die Schüsse hörte, richtete er seine Kamera sofort in die Richtung, aus der diese gekommen sind. Er konnte nur noch die letzten auf sie abgefeuerten Schüsse festhalten und den Augenblick einfangen, als die beiden bereits niedergefallen waren und sich vor ihnen eine Staub- und Rauchwolke erhob.
W.T.: Es wurde behauptet, dass die Ceausescus vor ihrer Hinrichtung einigen Gewalttätigkeiten ausgesetzt worden sind.
G.V.V.: Alle Beteiligten haben sich ihnen gegenüber absolut korrekt verhalten. Alles ist äußerst schnell gegangen und ist auf dem Video ohne Unterbrechung aufgezeichnet. Selbst jene Minuten nach dem Prozess, als sich das Gericht zur Beratung zurückgezogen hatte und wir mit den Anwälten im Verhandlungssaal geblieben sind. Kurz darauf kehrte das Gericht zurück in den Saal und verkündete das Urteil. Niemand hat Druck ausgeübt. Auch die Mitglieder des Tribunals haben einstimmig die Entscheidung getroffen, die Angeklagten zum Tode zu verurteilen. Nach der Urteilsverkündung verließen wir den Raum. Die Soldaten kamen herein und fesselten die beiden Ceausescus, um sie abzuführen. Der Kameramann filmte weiter. Die Soldaten geleiten sie hinaus, führen sie ein paar Meter durch den Hof, stellen sie an die Mauer und eröffnen das Feuer. Hunderte von Kugeln haben sie durchlöchert. Wir hatten das Szenario der Hinrichtung vergeblich diskutiert. Der Leiter des Exekutionskommandos war äußerst aufgeregt und verkrampft. Um sicher zu gehen, dass nichts mehr dazwischenkommt, hat er nicht mehr darauf gewartet, den Schießbefehl zu erhalten. Er begann einfach auf sie zu schießen. Das war alles. Unseren Gemütszustand von damals können wir nicht mehr rekonstruieren.
W.T.: Aber gerade das würde mich interessieren. Was haben Sie in jenen Momenten gefühlt? Was dachten Sie, als Sie sich plötzlich in der Nähe Ceausescus befanden?
G.V.V.: Ich habe ihm während der Verhandlung die ganze Zeit in die Augen gesehen. Er fragte sich wohl, was ich dort zu suchen hatte. Stanculescus Anwesenheit hatte ihm große Hoffnung gegeben, aus dieser Maskerade befreit zu werden. Ich hatte schreckliches Mitleid mit diesen hilflosen Alten, die sich völlig außerhalb der Realität befanden und nichts von dem verstanden, was geschah. Ich verspürte keinerlei Hass oder Ressentiments ihnen gegenüber. Ich hatte sie noch nie so nahe gesehen. Sicherlich waren sie mir schon immer verhasst gewesen, aber in diesen Augenblicken, war ich in keiner Weise gegen sie aufgebracht. Im Gegenteil, ich war völlig frei davon. Mir schien es, als ob wir zwei Marsmenschen verurteilen würden, die ihre Schuld gar nicht begreifen. Ich muss aufrichtig gestehen: einen Menschen zu töten, bedeutet im Grunde nichts anderes, als einen Menschen zu ermorden. Das heißt, im übergeordneten Sinne, dass dieser politische Prozess offensichtlich ein politisches Verbrechen darstellt. Als man die Variante des Prozesses und des außergewöhnlichen Gerichtes gewählt hatte, war allen klar, dass es nur die Verurteilung zum Tode geben wird. Niemand hat dies ausgesprochen, aber wir alle hatten das verstanden. Die Ceausescus waren also von Anfang an zum Tode verurteilt.
W.T.: Wie wirkten die beiden Angeklagten in jenen Momenten?
G.V.V.: Sie wussten vom Komitee zur nationalen Rettung und sagten: `Das ist kein Rettungskomitee, das ist eine Verräterkomitee`. Sie glaubten auch, dass ausländische Kräfte das Land überfallen hätten und dass das Volk für ihre Befreiung kämpfen würde. Sie waren völlig verwirrt. Ceausescu, und in gewisser Weise auch seine Frau Elena, waren sehr hartnäckig, sehr verbissen. Sie sind dem Tod mit Würde entgegen gegangen und sind schön gestorben. Sie hatten bis zur Hinrichtung nicht viel Zeit gehabt. Er hat sogar noch etwas aus der 'Internationale' gesungen. Ceausescu ist nicht wie ein Feigling gestorben. Das verleiht seinem Tod beinahe eine heroische Dimension.
W.T: Was fällt Ihnen ein, wenn Sie heute an den Prozess denken?
G.V.V.: Der Prozess war natürlich kläglich. Während der Verhandlung ging es drunter und drüber. Da war keinerlei Logik mehr vorhanden. Ich hatte von den Richtern verlangt, dass der Prozess nicht länger als eine Viertelstunde dauern sollte, da in der Zeit in Bukarest immer noch Menschen von den Dächern aus erschossen wurden. Je schneller wir zu einem Ende kommen, desto mehr Menschen retten wir. Der Vorsitzende des Gerichtes sprach angstvoll und gleichzeitig hasserfüllt. Weil Ceausescu sich weigerte, das Gericht anzuerkennen und die Fragen zu beantworten, verlor er seine Beherrschung, was sich auch auf die Anwälte auswirkte. Ihre Plädoyers waren wahrhafte Anklagen. Sie glaubten für die Geschichte sprechen zu müssen und ergingen sich in Schmähreden. Allein der Staatsanwalt blieb gemäßigt.
W.T.: Was fühlten Sie als alles vorbei war?
G.V.V.: Wir waren alle sehr erleichtert. Wir hatten die ganze Zeit befürchtet, dass wir von außen angegriffen werden könnten oder dass jemand den Prozess gewaltsam unterbrechen würde. Wir fühlten uns nicht sicher, so lange die Ceausescus lebten. Iliescu wollte ursprünglich einen ausgedehnten Prozess. Er hatte sich nur sehr schwer von der Notwendigkeit eines schnellen Handelns überzeugen lassen. Hätten wir den Prozess in die Länge gezogen, wären viel mehr Opfern zu beklagen gewesen. Die Securitate verfügte über 15 000 sehr gut ausgebildete Menschen. Wenn die mit der Armee gekämpft hätten, wäre es zu einem Bürgerkrieg gekommen.
W.T.: Warum wurde der Film mit dem Prozess und der Hinrichtung nicht gleich im Fernsehen gezeigt?
G.V.V.: Wegen der gleichen Obsession der Angst. Ich persönlich habe um mein Leben gefürchtet. Alle waren für einen kurzen Ausschnitt. Darin waren keine Toten zu sehen. Daraus entstand beim Fernsehen ein Skandal. Später wurde ein längerer Ausschnitt gesendet, in dem die Toten vorkamen. Schließlich ist noch später etwas gänzlich Absurdes zustandegekommen. Ein bekannter Filmregisseur bearbeitete das Video für das Fernsehen. In seiner Variante wurde der Ton beibehalten. Alle Szenen, in denen die Prozessteilnehmer zu sehen ist, wurden durch eine Großaufname mit den unbeweglichen Ceausescus ersetzt. Es war ein totaler Misserfolg und hat nur das Misstrauen geschürt, weilman nicht alles gezeigt hatte. Ich war übrigens für die vollständige Ausstrahlung der Videoaufzeichnung. Erst im April entschließt man sich die vollständige Fassung zu zeigen, aus der aber auch einige Szenen herausgeschnitten waren. Dann erschien auch noch eine Raubkopie, die jemand an das französische Fernsehen verkauft hatte. Die Verwirrung wurde danach noch größer und die ganze Sache ist mit einem Fragezeichen behaftet geblieben, dass etwas mit dem Video nicht stimmt.
W.T.: Es gibt aber auch verschiedene Konspirationstheorien, in denen von derVerschwörung des Westens, des KGB, des ungarischen oder jugoslawischen Geheimdienstes die Rede ist. Wie beurteilen Sie diese Theorien externer und interner Verschwörungen, die den Sturz Ceausescus herbeigeführt haben sollen?
G.V.V.: Die rumänische Revolution war auf keinen Fall des Ergebnis einer Verschwörung. Wenn wir, das heisst, in erster Linie, Ion Iliescu, Petre Roman und andere, Verschwörer gewesen wären, so hätten wir uns kennen müssen. Aber das war nicht der Fall. Und wenn wir es gewesen wären, wenigestens eine Woche davor, so hätten wir keinen Grund gehabt, dies zu verheimlichen. Das wäre ein zusätzliches Verdienst gewesen und ein Beweis, dass wir den Mut gehabt haben, uns dem Terror der Securitate entgegenzustellen. Das Misstrauen und die Angst vor Verrätern war viel zu groß. 1989 hatte die Securitate zudem sehr harte Überwachungs- und Vorsichtsmaßnahmen ergriffen. Durch das spontane Auftreten unserer Gruppe am Abend des 22. Dezember hat sich die Volksrevolte, die bis dahin führungslos war, in eine Revolution umgewandelt. Wir hatten ein Programm, eine militärische und politische Führung, und, was das wichtigste ist, wir strebten den radikalen Wechsel des Systems an.
Alles begann in der Nacht vom 15. zum 16. Dezember in Temeswar, vor dem Haus von Tökes. Am 19.-20. wurde Temeswar zur freien Stadt proklamiert. Die Lage war außer Kontrolle geraten. Am 21. veranstaltete Ceausescu aus freien Stücken in Bukarest eine Kundgebung. Man könnte also sagen, dass, paradoxerweise Ceausescu der Auslöser der rumänischen Revolution war. Ceausescus Tod nach drei Tagen, am 25. gab uns die Garantie dafür, dass wir weitermachen konnten, dass die Situation unumkehrbar geworden ist. Zu diesem Zeitpunkt hatten auch die restlichen Parteiaktivisten und die ganze Nomenklatura verstanden, dass ein Widerstand zwecklos gewesen wäre und begaben sich in eine Wartehaltung. Wir konnten uns inzwischen konsolidieren. Wir haben die Demokratie Schritt für Schritt wieder eingeführt, sicherlich haben wir auch Fehler gemacht und Rückschritte erlitten. Aber die Wende war unumkehrbar.
W.T. Sind Sie der Meinung, dass eine strafrechtliche Verurteilung der hohen Militärs, wie General Stanculescu beispielsweise, der für das gegen die Aufständischen in Temeswar angerichtete Massaker mitverantwortlich ist, gerechtfertigt ist? (Stanculescu ist übrigens im Sommer 1999 zu 15 Jahren Gefängnis verurteilt. - Anm. W.T.)
G.V.V. General Stanculescu ist eine Schlüsselfigur der Revolution. Er hat der Armeee den Rückzugsbefehl erteilt, also nicht den Befehl Ceausescus ausgeführt. Er hat Ceausescu davon überzeugt, mit dem Hubschrauber zu fliehen. Das war ein entscheidendes Moment, das zum Gelingen der Revolution beigetragen hat. Zudem war Stanculescu der wichtigste Mann im Prozess von Tîrgoviste, der unter seine Organisation stattgefunden hat. Er hat dem ganzen Lande bewiesen, dass er es ernst meint, dass er den Mut besitzt, die beiden Diktatoren zu töten. Hinter der Verurteilung solcher Leute steckt die Absicht, die Armee anzuschuldigen und das Vertrauen in diese Institution zu erschüttern.
W.T. Der inzwischen verstorbene Generlastabschef Stefan Gusa hat doch zusammen mit Stanculescu den Armeeeinsatz in Temeswar koordiniert.
G.V.V. Gusa hat bedauerlicherweise den Schießbefehl in Temeswar gegeben. Auch er befand sich in einer Zwangslage. Er hat die Befehle ohne Enthusiasmus ausgeführt, die er vom Repräsentanten des Zentralkomitees und seinem direkten Vorgesetzten, dem Verteidigungsminister erhielt. Eine Anschuldigung der Armee ist nicht zulässig. Die Armee als Institution ist das eine und etwas anderes sind die Menschen, die sich schuldig gemacht haben können, insbesondere wenn man ihnen einen übertriebenen Eifer nachweisen kann. An dieser Stelle stellt sich auch die Frage nach dem Gewissen des Soldaten. Die Armee bekämpft einen Feind, der in das Land einfällt. Die Armee gegen die eigene Bevölkerung einzusetzen ist bereits ein Mißbrauch. Das kann zu einem Gewissenskonflikt bei dem Soldaten führen, der sich weigert, die Befehle auszuführen. Diese Dinge sind sehr heikel. In keiner Weise jedoch kann der Übereifer einiger Militärs gerechtfertigt werden.
Anm. Die ungekürzte Originalfassung dieses Gesprächs in rumänischer Sprache - siehe weiter oben. 
Linie
© HJS 2000
Zurück: Homapage Halbjahresschrift