30.04.2014

Geschichten aus dem Kalten Krieg - Din vremurile războiului rece


Aktualisiert - actualizat, 22. 1. 2016, 15:15 h 




Din vremurile războiului rece (I)

Afacerea Fibag sau cum a devenit Hans Herrschaft (1919-1994) un pion involuntar al Securităţii.
Autobiografia lui Hans Herrschaft, 1940 [Bundesarchiv Berlin, RK (BDC) 10235].
Autobiografia lui Hans Herrschaft, 1940 [Bundesarchiv Berlin, RK (BDC) 10235].
William Totok




Pe data de 7 martie 1994, revista germană „Der Spiegel” (Nr. 10, p. 228) a publicat o scurtă notă prin care-şi informa cititorii că la sfîrşitul lunii februarie a decedat Hans Herrschaft. Un anunţ şi mai laconic privind moartea lui Herrschaft a publicat şi ziarul şvabilor bănăţeni, stabiliţi în R.F. Germania, „Banater Post” (anul 39. Nr. 8, 20 aprilie 1994, p. 14) în rubrica rezervată deceselor unor compatrioţi.

În anii precedenţi numele lui Herrschaft nu a fost pomenit în „Banater Post” şi nici din ştirea decesului său nu se desprindea vreo informaţie de ordin biografic. „Der Spiegel”, în schimb, afirmă că economistul Hans
Herrschaft fusese în 1962 unul din personajele cheie în aşa numita afacere Fibag.

Totodată, revista reaminteşte în scurtul necrolog că Herrschaft devenise pentru ministrul vest-german al apărării Franz Josef Strauß (primul ministru în Bavaria, 1977-1988), un soi de inamic public nr. 1. Asta, după ce Herrschaft a dezvăluit ilegalităţile legate de finanţarea construirii unor locuinţe de către firma Fibag (Finanzbau Aktiengesellschaft).

Printr-o scrisoarea de recomandare, Strauß a intervenit la omologul său american ca Fibag şi, indirect unul din co-acţionari, Hans Kapfinger, să se ocupe de finanţarea unor locuinţe destinate militarilor americani staţionaţi în R.F. Germania.

Întreaga chestiune - cu iz de trafic de influenţă - a devenit publică după ce Kapfinger s-a plîns că Strauß i-ar fi cerut jumătatea cîştigului din afacerea rentabilă pe care i-a facilitat-o. În urma scandalului, Herrschaft a fost audiat de către o comisie parlamentară de anchetă. O zi după audiere a fost arestat sub acuzaţia că ar fi un agent al securităţii Stasi din RDG. În ultimă instanţă, Strauß (1915-1988) a demisionat în 1962, iar Herrschaft a fost pus în libertate. S-a renunţat şi la judecarea sa, fără a se face lumină în toată această afacere care a zguduit opinia publică germană din prima jumătate a anilor `60. (A se vedea doar dezvăluirile în Der Spiegel, Nr. 8, 21.2.1962, pp. 7-19, şi Die Zeit, Nr. 50, 9.12.1966.)

Documentele păstrate în arhiva fostei securităţi est-germane, dovedesc faptul că Hans Herrschaft nu a fost un agent Stasi, precum ne-a declarat istoricul Georg Herbstritt, care lucrează ca cercetător la Oficiul Federal pentru administrarea arhivei fostei securităţi est-germane, Stasi.



video


Aşa numita afacerea Fibag nu a trecut neobservată nici în România. Fritz Cloos („Mihăilescu Gheorghe“, „Lăzărescu Ioan“, „Konrad“, „Radovan“, „Kaiser“, „Marton“, „Martin“), unul dintre agenţii Securităţii, plasat, în 1961, în R.F. Germania cu sarcini informative, a transmis centralei din Bucureşti relatări amănunţite despre Herrschaft şi rolul acestuia în „afacerea Fibag”.

Pe Herrschaft îl cunoştea din perioada războiului. Cloos (1909-2004)
Adeverinţă din 8.12. 1940 – [Bundesarchiv Berlin, RK (BDC) 10235].
Adeverinţă din 8.12. 1940 – [Bundesarchiv Berlin, RK (BDC) 10235].
făcea parte din conducerea Partidului Naţional-Socialist Muncitoresc German al Grupului Etnic German din România şi a lucrat pentru serviciul nazist de securitate (SD – Sicherheitsdienst). Hans Herrschaft, născut pe data de 10 octombrie 1919 în comuna bănăţeană Zăbrani, a studiat după 1939 filozofie şi politologie la universităţile din Wroclaw şi Berlin, a activat în Uniunea studenţilor naţional-socialişti germani (NSDStB), a intrat în SS şi a lucrat, ca şi Cloos, pentru serviciul secret SD.

Deoarece a publicat două broşuri, a depus, în 1940, o cerere de primire în Uniunea Scriitorilor (Reichsschrifttumskammer). După război, a fost internat pentru scurtă vreme într-un lagăr britanic, stabilindu-se la München. Pînă-n 1962, Herrschaft nu a ieşit în evidenţă, ducînd o existenţă funcţionerească cenuşie.

Versiunea audio scurtă: RFE, 30. 4. 2014

(Mulţumiri lui Klaus Popa care ne-a pus la dispoziţie copiile documentelor din Arhiva Federală din Berlin.)



***

Din vremurile războiului rece (II)

Înglobarea lui Hans Herrschaft în acţiunea „Scutul”, destinată combaterii „emigraţionismului”.
William Totok


Fiind catapultat în atenţia publică, în urma scandalului Fibag, Hans Herrschaft a fost înconjurat cu mari rezerve de către asociaţiile refugiaţilor saşi ardeleni şi şvabi bănăţeni (Landsmannschaften) din Germania. Politica asociaţilor de strămutaţi s-a concentrat după război pe ideea scoaterii tuturor germanilor din România comunistă.

Din rapoartele trimise Securităţii de către agentul Fritz
Cloos rezultă că Herrschaft s-a distanţat de „propaganda emigraţionistă” a asociaţiilor de repatriaţi, pe care a început s-o combată public. Tocmai această atitudine de respingere, manifestată deschis de Herrschaft, este determinantă pentru Securitatea română de a-i acorda o atenţie sporită.

Astfel, pe data de 16 iunie 1978, lt. col. Gheorghe Preoteasa notează într-o notă raport: „Hans Herrschaft este în atenţia noastră în vederea folosirii sale în acţiuni de ripostă faţă de acţiunile organizaţiilor ‚Volksdeutsche’ din R.F. Germania.” (ACNSAS, D 13381 vol, 11, f. 180v.)

Din documentele Securităţii rezultă că prin agenţi trimişi în Germania, Herrschaft fusese instigat şi susţinut în ideea de a se pronunţa contra curentului „emigraţionist” propagat de asociaţiile refugiaţilor. Din materialele accesibile şi studiate pînă-n prezent nu rezultă dacă au existat contacte directe cu Securitatea sau dacă s-au întreprins încercări de racolare. Cert este, că Herrschaft s-a situat pe aceeaşi poziţie ca şi Biserica Evanghelică din Transilvania care s-a pronunţat răspicat contra emigrării.

Această contra-propagandă a fost organizată, fixată şi susţinută în condiţii de conspirativitate de către poliţia secretă, şi s-a derulat, în anii 1970, sub denumirea „acţiunea «Scutul»”. Prin persoane interpuse sau prin agenţi, Securitatea a coordonat acţiuni complexe de ripostă în care erau implicaţi jurnalişti sau persoane publice, care adresau scrisori de întoxicare unor ziare din străinătate cu scopul de a demonta relatările care nu conveneau autorităţilor de la Bucureşti.

Textele deghizate în scrisori indignate ale unor „cititori”, se spune într-o notă-raport a Securităţii din 16 iunie 1978 (în urma contactării lui „Brebu”), au fost scrise de „redactori de încredere” ai ziarului „Neuer Weg”, cît şi de un arhitect (Günther Schuller) din Braşov şi au fost trimise mai multor ziare germane („Frankfurter Allgemeine Zeitung”, „Die Welt”, „Süddeutsche Zeitung”, „Frankfurter Rundschau”).

Aceste metode de dezinformare au fost aplicate şi în cadrul acţiunilor contra „Europei Libere” cu scopul de a-i discredita pe unii redactori şi colaboratori, iar, pe de altă parte, de a pune sub semnul îndoielii scrisorile ascultătorilor care criticau pe această cale diversele aspecte negative din România comunistă şi nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului. Inclusiv îngrădirea libertăţii de circulaţie a oamenilor – adică şi a emigrării.
(ACNSAS, D 13381 vol. 11, f. 189)
(ACNSAS, D 13381 vol. 11, f. 189)
În această campanie contra emigrării, s-a implicat şi Hans Herrschaft. „«Brebu» m-a mai informat că a primit o scrisoare din partea cetăţeanului vest-german Hans Herrschaft, originar din Banat prin care îi comunică faptul că a luat poziţie publică în presă împotriva campaniei emigraţioniste [...], anexînd şi articolele respective. Cu acest aspect a fost informată şi secţia de presă a C.C. al P.C.R.”, notează lt. col. Gheorghe Preoteasa pe data de 16 iunie 1978 (ACNSAS, D 13381, vol. 11, f. 180).

Fără să bănuiască de cîtă atenţie se bucură din partea Securităţii, Herrschaft s-a implicat în contracararea emigrării prin organizaţia intitulată „Uniunea centrală a germanilor din Europa centrală şi de est” (ZMO – Zentralverband Mittel- und Ostdeutscher - Zusammenarbeit mit Osteuropa e.V.).

Înfiinţată în 1971, Organizaţia ZMO şi-a propus să consolideze relaţiile cu estul, susţinînd astfel aşa numita „Ostpolitik”, iniţiată de cancelarul social-democrat Willy Brandt (a se vedea, Declaraţia - Bergneustädter Erklärung - din 21 martie 1978, ACNSAS, D 13381, vol. 11, ff. 190-191). Pentru a sublinia această linie politică, prin intermediul lui Herrschaft, ZMO-ul a organizat conferinţe la care au fost invitate şi personalităţi din România, care se situau pe o poziţie critică faţă de politica pro-emigraţionistă a asociaţiilor de refugiaţi. Unii conferenţiari, fiind agenţi ai Securităţii, aveau sarcini contra-informative concrete. Despre îndeplinirea sau eşecul unor asemenea misiuni de influenţare, după întoarcerea lor în ţară ei au întocmit rapoarte detaliate, conservate în arhiva CNSAS.

Împlicarea directă a lui Herrschaft în combaterea fenomenului de emigrare se desprinde dintr-un material mai mult decît edificator, publicat în ziarul „Frankfurter Allgemeine Zeitung” (din 18 ianuarie 1978, p. 9). În calitate de membru ZMO, Herrschaft a polemizat contra lui Viktor Maier, un cunoscut jurnalist al cotidianului, căruia îi reproşează faptul că ar fi relatat într-un mod „nediferenţiat” despre dorinţa de emigrare a etnicilor germani din România. În acelaşi material, Herrschaft atacă asociaţiile strămutaţilor, afirmînd că ele pledează pentru reîntregirea familiilor, dar, în esenţă, ele urmăresc, de fapt, exodul tuturor etnicilor germani.

Organizaţia ZMO există şi astăzi, dar nu dispune de o arhivă care ar permite o documentare a activităţii lui Herrschaft, precum ne-a declarat doamna Jutta Hager care face parte din actuala conducere a asociaţiei (într-un email din 21 ianuarie 2014). Din puţinele documente descoperite în arhiva Securităţii rezultă că Herrschaft, în calitate de purtător de cuvînt al ZMO, a încercat să obţină din partea lui Emmerich Stoffel, redactor şef al revistei „Neue Literatur” din Bucureşti, diverse publicaţii din România. (Stoffel, 1913-2008, şvab bănăţean, fost ilegalist, care a stat pentru scurtă vreme într-o celulă cu Ceauşescu, după război Secretarul General al Comitetului Antifascist din România, membru în C.C. al P.M.R./P.C.R., apoi din 1951 pînă la atacul asupra reprezentanţei României din Berna, în 1955, ambasador în Elveţia, numit ulterior redactor şef al revistei bucureştene „Neue Literatur”.)

În publicistica antisemită din România post-comunistă, numele şvabului Stoffel a fost mutilat, fiind ortografiat Emeric Stöffel, pentru a sugera o descendenţă evreiască născocită şi pentru a completa „listele negre” puse-n circulaţie cu scopul propagandistic de a demonstra că singurii vinovaţi pentru comunism ar fi, chipurile, evreii. A se vedea în acest sens şi pseudo-lexiconul, „Żydokomuna“, 2011, p. 82.)
(Va urma)                                                     
Versiunea audio scurtă: RFE, 7.5. 2014

***

Din vremurile războiului rece (III)

Procesul criminalului de război, Gustav Richter, Hans Herrschaft şi rapoartele lui Fritz Cloos.
Document referitor la Fritz Cloos, (ACNSAS, SIE 2732, vol. 2, f. 144)
Document referitor la Fritz Cloos, (ACNSAS, SIE 2732, vol. 2, f. 144)
William Totok



(ACNSAS, SIE 2732, vol. 2, f. 144)(ACNSAS, SIE 2732, vol. 2, f. 144)
Fritz Cloos, caracterizat de către securişti ca „agent sincer, serios şi devotat organelor de securitate, îndeplinind conştiincios sarcinile ce i se trasează şi preocupat permanent de a sesiza activitatea duşmănoasă” (ACNSAS, SIE 2732, vol. 1, f. 21), îl prezintă pe Hans Herrschaft, în rapoartele sale într-o lumină extrem de nefavorabilă. Din aceste delaţiuni urîte, nu rezultă motivele aversiunii sale faţă de „obiectivul” pe care-l avea în vizor.



La indicaţiile Securităţii, Fritz Cloos nu s-a implicat direct în politică. Situaţia s-a schimbat după ce devenise membru al Partidului Social-Democrat din Germania (SPD), iar în 1976, este numit referent al partidului pentru probleme legate de reîntregirea familiilor (ACNSAS, SIE 2732, vol. 8, f. 450).

În acest context, Cloos putea influenţa decizii legate de problema spinoasă a emigrării etnicilor germani din România şi să influenţeze şi politica R.F. Germaniei care plătea statului român pentru fiecare „strămutat” o sumă importantă în valută. Cloos probabil fusese neliniştit şi de faptul că şi Hans Herrschaft intenţiona să se amestece în chestiunea emigrării prin intermediul asociaţiei sale, „Uniunea centrală a germanilor din Europa centrală şi de est” (ZMO).

Aşa cum o făcuse şi-n alte multe cazuri de-a lungul perioadei sulfuroase în care a lucrat pentru Securitate (1956-1984), (*) Cloos raportează, pe data de 27 aprilie 1963, că Herrschaft întreţine legături cu legionarii exilaţi în Germania (Mircea Dimitriu, Vasile Mailat ş.a.) şi că aceştia ar fi deosebit de îngrijoraţi după ce auziseră că acesta ar fi un agent Stasi (ACNSAS, SIE 2732, vol. 4, f. 448).

Mai tîrziu, pe data de 17 aprilie 1965, semnalează că în urma scandalului Fibag, Herrschaft ar avea intenţia „să colaboreze cu ţările socialiste” (ACNSAS, SIE 2732, vol. 11, f. 217). În septembrie 1969, predă un alt raport ofiţerului său de legătură în care relatează că Herrschaft ar fi un soi de „maoist” cu simpatii pentru unul dintre liderii nazişti.

Într-un raport separat, ofiţerul face o sinteză a discuţiilor cu Fritz Cloos, în care aminteşte de activitatea lui Herrschaft în serviciul secret nazist SD, afirmînd că, în prezent, acesta ar lucra pentru serviciul de informaţii vest-german şi a fost „infiltrat în NPD” (Partidul Naţional-Democrat din Germania, extremist de dreapta), deoarece ar împărtăşi ideile acestei formaţiuni politice (ACNSAS, SIE 2732, vol. 14, ff. 359, 384-390). Din acelaşi material se mai desprinde şi îngrijorarea lui Cloos în legătură cu cercetările Procuraturii federale în cazul lui Gustav Richter.
Gustav Richter despre Hans Herrschaft, extr. (BStU, MfS-HA IX 11, ZR 943 A3, f. 115)
Fostul ofiţer SS, Richter, a lucrat în cadrul ambasadei germane din Bucureşti înainte de 23 august 1944, ocupîndu-se acolo de aşa numita „problemă evreiască”. Richter a fost arestat după căderea regimului Antonescu şi dus la Moscova, unde a stat o perioadă în aceeaşi celulă cu Raoul Wallenberg.

Fritz Cloos, arestat şi el de autorităţile sovietice şi condamnat în URSS, a fost eliberat - asemenea lui Richter – în 1955, şi a fost trimis în România. Richter în Germania federală. La Moscova, Richter a dat declaraţii cuprinzătoare şi a întocmit o amplă listă cu numele agenţilor din România de care şi-a adus aminte şi care au lucrat pentru serviciile secrete naziste (BStU, MfS – HA IX/11, ZR 943  A3, ff. 29-47).

Între cei nominalizaţi nu se află Cloos, dar se află unul din apropiaţii săi, SS-Hauptsturmführer-ul Kurt Auner, care practic era coordonatorul principal al reţelei SD din România. Totodată, Richter dezvăluie că înaintea misiunii sale din România, Hans Herrschaft (şi el colaborator SD) i-a furnizat informaţii necesare legate de situaţia din România.

Din materialele Securităţii, cercetate pînă-n prezent, nu rezultă de la cine a aflat Cloos că el şi cu alţi foşti agenţi SD ar urma să fie audiaţi ca martori în cazul Richter. În orice caz, cei vizaţi s-au consultat în taină pentru a pregăti o strategie comună şi a se pune de acord cu ce vor declara.

Hildrun Glass, istoric din München şi co-autoare a Raportului Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România (din 2004), ne-a explicat că investigaţiile contra lui Richter au început în contextul procesului intentat lui Adolf Eichmann la Ierusalim.
Glass, care de curînd a publicat o carte în care se ocupă de persecuţiile contra populaţiei evreieşti din România între anii 1940 şi 1944 (Deutschland und die Verfolgung der Juden im rumänischen Machtbereich 1940-1944 / Germania şi persecutarea evreilor în sfera de influenţă românească 1940-1944, München, 2014), ne-a explicat (într-un mail din 6 ianuarie 2014) că investigaţiile în cazul lui Richter s-au tergiversat timp de două decenii.

Abia la începutul anului 1982, acesta a fost condamnat la patru ani de închisoare, pe care însă nu i-a executat, pentru că tribunalul a luat în considerare cei 10 ani petrecuţi în detenţia sovietică. Printre martori, spune tot Hildrun Glass, nu s-au aflat nici Cloos şi nici Herrschaft, ci doar Kurt Auner. Acesta a făcut pe „neştiutorul” şi nu a declarat nimic relevant. (Tot aşa şi Helmut Styhler, născut în Transilvania, fost coleg în SD cu agenţii Auner, Cloos şi Herrschaft.)


Versiune audio, RFE, 14.5. 2014







***

Din vremurile războiului rece (IV)
Pagini din activitatea bogată a unui „inventator” pe frontul invizibil.

William Totok


Rapoartele lui Fritz Cloos, confecţionate de-a lungul anilor pentru serviciul secret din România, sunt un amestec de informaţii operative utile, denunţuri, bîrfe, analize politice şi interpretări ideologice. Activitatea sa pe frontul invizibil s-a bucurat mereu de aprecierea ofiţerilor săi de legătură, ceea ce se reflectă şi în recompensele sistematice acordate în ţară şi în Germania.

Îndemnizaţiile acordate informatorului „Lăzărescu Ion” între 1957 şi 1959, oscilează între 250 şi 500 de lei pentru fiecare notă scrisă (ACNSAS, SIE2732, vol. 1, ff. 33-34). Uneori recompensele erau şi de 2000 de lei (ibidem, ff. 35-36). Pentru activitatea depusă în Germania, sumele primite de Cloos în primii ani de activitate oscilează între 250 şi 800 de mărci lunar.

Odată cu creşterea calităţii şi a valorii operative a informaţiilor furnizate, în anii 1970, se ridică şi volumul îndemnizaţiilor (ACNSAS, SIE 2732, vol. 24, f. 544). Într-o „analiză a activităţii inventatorului «Kaiser»”, din 28 octombrie 1975, se spune despre acest colaborator („inventator” era denumirea conspirativă pentru un agent extern, folosită în materialele trimise din străinătate centralei din Bucureşti) că „are o bogată experienţă”, „dobîndită în peste 30 de ani de activitate »inventivă« (înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial a lucrat pentru nemţi). În această perioadă a dovedit că ştie să se descurce în situaţii dificile, că manifestă ataşament faţă de noi şi este pasionat de munca de culegere de invenţii. A dobîndit o capacitate de analiză care îi permite să sesizeze cu uşurinţă aspectele de natură contrainformativă” (ACNSAS, SIE2732, vol. 24, ff. 544-548).

În lunga sa activitate pentru Securitatea română – ultimul contact depistat în dosarul său microfilmat, cuprinzînd 24 de volume, datează din 1984 (*) - în atenţia lui Fritz Cloos se aflau trei obiective principale: a) spionarea şi influenţarea asociaţiei repatriaţilor germani din România din cadrul Landsmannschaft-urilor, b) impunerea unei anumite interpretări a evenimentelor istorice din România pînă la 23 august 1944, în conformitate cu istoriografia naţional-comunistă propagată în ultima fază a regimului lui Gheorghiu-Dej şi apoi de cel al lui Nicolae Ceauşescu şi c) supravegherea informativă a unor legionari din exil şi eventuala influenţare a unor acţiuni programate de către aceştia.

În 1965, Cloos întemeiază un cerc intitulat Arbeitsgemeinschaft für südostdeutsche Volks- und Heimatforschung (ceea ce într-o traducere aproximativă înseamnă: Comunitate de lucru pentru cercetări etnopopulare sudestgermane), reuşind să atragă apropiaţii săi, cît şi numeroase personalităţi publice care activau în politică, în asociaţiile repatriaţilor germani din răsărit, publicişti, politologi, scriitori şi istorici să participe la şedinţele „organizaţiei”.

Astfel, pentru o reuniune a cercului, programată să aibă loc în 1967, Cloos a invitat 173 de persoane, respectiv instituţii. O copie a listei cu numele, adresele exacte şi numerele de telefon ale invitaţilor a fost predată Securităţii (ACNSAS, SIE 2732, vol. 13, ff. 247-252). Într-un raport, din 7 martie 1967, în care Cloos sintetizează reacţiile
Corneliu Manescu înaintea plecării în Germania (Fototeca online a comunismului românesc)Corneliu Manescu înaintea plecării în Germania (Fototeca online a comunismului românesc)
legionarilor în urma vizitei în R.F.G. a ministrului român de externe, Corneliu Mănescu, el se referă, pe larg, şi la posibilităţile de „dezvoltare organizatorică” a cercului său, pe care-l descrie ca o „bază de acţiune în public” pentru activităţi „acoperite”. „Este un instrument de care am absolută nevoie, dacă şi în viitor activitatea mea să se intensifice”, notează agentul (ACNSAS, SIE 2732, vol. 13, f. 40).

Puţin mai tîrziu, revine cu alte informaţii asupra cercului său, afirmînd că „prin acesta am reuşit să mă leg mai aproape de cercurile şi persoane care conduc oficial şi neoficial concepţiile saşilor şi şvabilor”. Numai menţinerea legăturilor cu aceste persoane, afirmă el, îi oferă o garanţie pentru „reuşita” muncii informative şi pentru îndeplinirea sarcinilor primite. În acelaşi timp, însă, raportează şi despre apariţia unor voci critice la adresa asociaţiei sale, nominalizîndu-l pe unul dintre cei mai vehemenţi contestatari. Este vorba despre Hans Wolfram Hockl (1912-1998), scriitor originar din Banat care după război s-a stabilit în Austria (ACNSAS, SIE 2732, vol. 13, ff. 180-182).

În 1974, Cloos raportează că Josef (Sepp) Komanschek, un fost demnitar nazist din România care a devenit membru al Comunităţii
Monumentul vandalizat al celor șapte antifasciști de la JimboliaMonumentul vandalizat al celor șapte antifasciști de la Jimbolia
de lucru pentru cercetări etnopopulare sudestgermane, a fost „atacat” de către Hockl în legătură cu prezentarea „evenimentelor politice interne ale grupului etnic german din România înainte de 23 august 1944”. Din raport se poate deduce că cercul lui Cloos a prezentat într-un mod eronat uciderea a şapte anti-fascişti germani din oraşul Jimbolia, în toamna lui 1944, de către nazişti bănăţeni (ACNSAS, SIE 2732, vol. 24, ff. 238-246).

Un an mai tîrziu, Hockl a acceptat să participe la o reuniune a cercului. Cu această ocazie, a înregistrat pe bandă magnetică discuţiile aberante la care a asistat atunci şi le-a publicat parţial în două volume în care i-a criticat pe fondatorii cercului pentru încercarea de rescriere a istoriei şi bagatelizarea crimelor naziste.

Dintr-o intervenţie a lui Fritz Cloos se desprinde tendinţa limpede de a da evenimentelor istorice recente o interpretare care să nu se afle în contrasens cu cea oficială propagată de regimul naţional-comunist din România. Ideea principală a acestei interpretări consta în faptul de a prezenta România ca victimă şi nu ca aliat al Reich-ului nazist. Prin extindere şi actorii politici ai Grupului Etnic German erau transformaţi prin această inginerie interpretativă în simple marionete ale politicii naziste, deci un soi de inocente victime colaterale ale istoriei.

„Toţi sînt de părere”, notează Cloos într-un raport în care vorbeşte despre cercul său şi despre primele critici ale lui Hockl, „că rezultatele acestor cercetări şi mai ales celor dificile să nu fie publicate” (ACNSAS,SIE 2732, vol. 24, ff. 238-246). Consecinţele acestei politici de suprimare a unor detalii istorice neavenite din punctul său de vedere s-au materializat mai tîrziu într-un volum al cărui co-autor a fost (Karl M. Reinerth / Fritz Cloos, Zur Geschichte der Deutschen in Rumänien 1935-1945. Beiträge und Berichte. Mit einem Vorwort von H. W. Loew / Privitor la istoria germanilor din România 1935-1945. Contribuţii şi rapoarte. Prefaţă de H. W. Loew, Bad Tölz, 1988).

(Va urma)
Versiune audio, RFE, 21.5. 2014



***


Din vremurile războiului rece (V)

„Operaţiunea Geminei” şi impunerea unei imagini istorice în conformitate cu cea a regimului ceauşist.
Fotografie a lui Fritz Cloos în „Neue Kronstädter Zeitung” 25.3. 2000.
Fotografie a lui Fritz Cloos în „Neue Kronstädter Zeitung” 25.3. 2000.



William Totok


În decursul anilor în care a lucrat ca agent plasat în străinătate Fritz Cloos a avut sarcina să impună, prin intermediul cercului său, o viziune asupra istoriei moderne a României în conformitate cu linia istoriografiei oficiale naţional-comuniste. După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, în 1965, istoria devine şi un instrument de răfuială cu minoritatea maghiară.

Întreţinerea unei atmosfere conflictuale cu maghiarii avea menirea să distragă atenţia populaţiei de la problemele economice interne care se agravau din ce în ce mai mult. Pe de altă parte, starea de tensiune creată artificial prin incitarea instinctelor naţionaliste ale populaţiei urma să legitimeze politica de independenţă a lui Ceauşescu faţă de Moscova şi ţările satelite vecine. În acest context are loc treptata reînviere a unor mituri naţionale, integrarea unor elemente ideologice, preluate din arsenalul ultranaţionalismului interbelic, în propaganda de partid şi un lent proces de reabilitare a unor personalităţi controversate.

În 1968, propaganda regimului pregăteşte cea de-a 50-a aniversare a alipirii Transilvaniei de România, exprimată prin participanţii la Adunarea de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, inclusiv prin canale diplomatice şi „agentură”, adică prin reţelele poliţiei politice active în străinătate. La reflectarea narativă a aniversării „Geminei”, precum apare denumirea conspirativă a Ardealului în documentele Securităţii, urma să contribuie şi Fritz Cloos. În acest scop, el trebuia să sugereze editorilor ziarului „Siebenbürgische Zeitung” accentele tematice care să cuprindă articolele dedicate zilei de 1 decembrie 1918. Prin reliefarea atitudinii pozitive a minorităţii germane faţă de unirea Transilvaniei cu România, urma să se evidenţieze, prin contrast, politica de deznaţionalizare la care au fost supuse naţionalităţile din vechea monarhie austro-ungară, în special în provinciile administrate de către autorităţile de la Budapesta. Operaţiunea viza discreditarea maghiarilor şi impunerea ideii unei continuităţi a iredentismului în rîndurile minorităţii ca pericol al statului naţional român.

În urma sarcinilor primite de la Bucureşti, Cloos a încercat să convingă conducerea asociaţiei saşilor şi editorii ziarului lor să publice textul declaraţiei istorice în favoarea unirii din 1918, a unor saşi din Mediaş, cît şi prezentarea unor cărţi şi materiale de propagandă legate de acest eveniment, destinate, în primul rînd, exilului. Aceste materiale au fost difuzate şi răspîndite de aparatul diplomatic, în cazul de faţă, de către ambasada României din R.F. Germania, deschisă cu prilejul stabilirii relaţiilor diplomatice cu Germania occidentală, în 1967.

Cloos raportează pe larg despre propunerile pe care le-a făcut privind articolele din ediţia programată a ziarului, dedicată unirii, cum au fost primite sugestiile sale şi ce discuţii şi controverse au stîrnit ele între factorii de decizie (ACNSAS, SIE 2732, vol. 13, ff. 541-550).

Într-un raport al rezidenţei din Viena, trimis centralei din Bucureşti, se schiţează sarcinile trasate lui „Konrad” şi se dau detalii despre întîlnirea preşedintelui asociaţiei saşilor, Erhard Plesch, preşedintele Landsmannschaft-ului al şvabilor, Michael Stocker şi a publicistului şi analistului Hans Hartl cu trei diplomaţi de la Ambasada României. În cursul întrevederii, se precizează în raportul rezidenţei, s-a discutat despre „marcarea” celor „50 de ani de la realipirea Ardealului la România”. În acelaşi raport, mai este citat agentul „Konrad” care a informat Securitatea că Plesch îşi va însuşi sugestiile primite, fiindcă „este o fire care întotdeauna a nutrit sentimente anti-maghiare” (ACNSAS, SIE 2732, vol. 13, ff. 567-570).

Articol apărut în Siebenbürgische Zeitung, 15.12.1968
Articole apărute în Siebenbürgische Zeitung, 15.12.1968
Materialul care s-a publicat în cele din urmă în „Siebenbürgische Zeitung” (nr. 23, 15 decembrie 1968, p. 2) cuprindea trei articole, unul nesemnat, cu accente favorabile României, în care se vorbeşte despre festivitatea dedicată Unirii, organizată la Ambasada României, şi despre declaraţiile ambasadorului Constantin Oancea şi cele ale fostului rector al Universităţii din Cluj, prof. Constantin Daicoviciu.

Al doilea articol este semnat de către un apropiat al lui Cloos, Otto Rudolf Ließ , fost membru al biroului de presă, cultură şi propagandă al Grupului Etnic German din România (organizaţia nazistă activă pînă la 23 august 1944), stabilit după război în Austria, în care sintetizează alocuţiunea rostită de ambasadorul român din Viena, Gheorghe Pele.

Cel de-al treilea articol, de-asemenea nesemnat, este o sinteză a unei conferinţe ţinute de Daicoviciu despre „înfiinţarea şi evoluţia statului naţional român”.

Pe lîngă sarcina de influenţare a politicii culturale şi a istoriografiei apropiată organizaţiei repatriaţilor germani din România, stabiliţi în R.F.G., Cloos a furnizat Securităţii şi informaţii utile din punct de vedere operativ, legate de politica de emigrare şi de rolul serviciului secret vest-german (organizaţia Gehlen, mai tîrziu BND) şi cel al organizaţiei umanitare Amnesty International, cît şi de preocupările legionarilor din exil.

(Va urma)


Versiune audio, RFE, 28.5. 2014
***

Din vremurile războiului rece (VI)

Acţiuni de discreditare îndreptate împotriva lui Richard Wurmbrand (1909-2001).
Coperta dosarului Wurmbrand de la Securitate (ACNSAS)
Coperta dosarului Wurmbrand de la Securitate (ACNSAS)


Într-un raport din 7 ianuarie 1970, bazat pe informaţii furnizate de agentul extern Fritz Cloos (conspirat: „Mihăilescu Gheorghe“, „Lăzărescu Ioan“, „Konrad“, „H2”, „Radovan“, „Kaiser“, „Marton“, „Martin“), este menţionată prezenţa pastorului Richard Wurmbrand în R.F. Germania. În materialul trimis centralei din Bucureşti, Wurmbrand este calificat drept un „baptist fanatic” ce se află într-un turneu prin Germania şi care „defăimează din nou ţara”.

Fără explicaţii suplimentare, se vorbeşte în acelaşi document şi despre un articol, trimis suplimentului ziarului „Siebenbürgische Zeitung”, „Licht der Heimat”, în care urmau să fie contracarate anumite aserţiuni ale pastorului (ACNSAS, SIE 2732, vol. 14, ff.639-640). Articolul nesemnat a apărut într-adevăr pe data pe 15 ianuarie, sub titlul „Avertisment faţă de Wurmbrand”.

În text este citat Ernst Wilm, membru al Consiliului Bisericilor Evanghelice din Germania, care a declarat pentru presă că expunerile lui Wurmbrand sunt exagerări. O „biserică subterană”, despre care a vorbit pastorul, nu există nici în România şi nici în Uniunea Sovietică. „Activitatea propagandistică”, anticomunistă a lui Wurmbrand, conchide articolul, periclitează grav cooperarea ecumenică.

Richard Wurmbrand (născut pe 24 martie 1909 la Bucureşti – decedat pe 17 februarie 2001 în California, SUA) a ajuns să fie cunoscut de milioane de telespectatori din România, după ce, în 2006, fusese ales pe locul cinci pe lista celor mai „mari români”.

Într-o autobiografie pe care a scris-o după ce fusese arestat, în 1948, Wurmbrand trece în revistă principalele etape ale vieţii sale, oprindu-se şi asupra momentului 1924, cînd s-a apropiat de mişcarea muncitorească şi de social-democraţie, aderînd apoi la acţiunile tineretului comunist din ilegalitate. A urmat în 1927 cursurile şcolii pentru activişti de partid, la Moscova, întorcîndu-se după un an în România, unde continuă activitatea comunistă, editînd şi difuzînd publicaţii clandestine. În 1929, a fost arestat şi a stat trei ani la închisoare, la Văcăreşti şi Doftana, unde, temporar, a împărţit aceeaşi celulă cu viitorul ministru de finanţe, Vasile Luca (1898-1963), devenit o victimă a epurărilor staliniste, iniţiate de Gheorghiu-Dej. În detenţie se îmbolnăveşte de tuberculoză. Este arestat din nou în timp ce lucra ca activist al Comitetului Regional Banat şi dezvăluie anchetatorilor de la Siguranţa adresele unor case conspirative şi identitatea unor persoane cu care lucra. Dezvăluirile au declanşat un val de arestări şi confiscarea unor documente din arhiva locală a PCR.

Fișa matricolă a lui Richard Wurmbrand (IICCMER)
Fișa matricolă a lui Richard Wurmbrand (IICCMER)
Potrivit autobiografiei citate, convertirea la creştinism se produce în anul 1937. Wurmbrand se implică activ în munca bisericească, alăturîndu-se Misiunii Anglicane şi apoi Misiunii Luterane Norvegiene. Fiind evreu, în perioda dictaturii lui Antonescu, este supus tracasărilor şi persecuţiilor rasiale (cf. ACNSAS, I 146678, vol. 6, ff. 81-87).

Şi-a continuat activitatea după război, iar în 1948 a fost arestat, eliberat în 1956, iar arestat în 1959, pentru „uneltire”, şi pus în libertate, în 1964, cînd puşcăriile au fost golite de deţinuţii politici. La un an după ieşirea din detenţie emigrează în Occident, unde a continuat să desfăşoare o intensă activitate de misionar creştin, atacînd, în acelaşi timp, regimul comunist într-un mod cît se poate de violent.

Dosarul de la securitate (ACNSAS)Dosarul de la securitate (ACNSAS)
Tocmai din cauza aceasta, Wurmbrand (conspirat în dosare sub diferite nume: „Richard Willy”, „Olteanu”, „Walter”, „Ahasver”) devenise un obiectiv prioritar al Securităţii, care a încercat prin toate mijloacele ce le avea la dispoziţie să-l reducă la tăcere.

Un rol deosebit la discreditarea lui Wurmbrandt l-a jucat Ivan Deneş (conspirat sub diverse nume ca: „Aurel Bantaș“, „Alecu Sîrbu“, respectiv „Alexandru Sîrbu“, iar după ce a fost trimis în Occident: „GX-36“, înlocuit mai tîrziu cu numele „Petru Pintilie“, „Kraus“, respectiv „Konrad“), unul dintre cei mai activi agenţi ai Securităţii plasat în Occident, care urma să fie infiltrat şi în redacţia „Europei libere”.

(Va urma)


Versiune audio, RFE, 4.6. 2014




***





Din vremurile războiului rece (VII)
Ivan Deneş vs. Richard Wurmbrand .
Document din Arhiva CNSAS
Document din Arhiva CNSAS (I 146678, vol. 9, f. 34).
William Totok

Într-un raport pentru Securitate, din aprilie 1972, Ivan Deneş îl etichetează pe pastorul Richard Wurmbrand drept „un element odios”. În acelaşi raport, agentul extern comunică poliţiei politice detalii despre acţiunea de influenţare a lui Gerhard Möckel (1924–2004), pastor evanghelic luteran originar din România, stabilit în Berlinul occidental, asemenea lui Deneş. Tot acolo se precizează că Möckel a înregistrat discuţia cu Deneş pentru a folosi informaţiile furnizate în vederea „demascării” şi „compromiterii” lui Wurmbrand.
  
Ivan Denes (Foto: ACNSAS)Ivan Denes (Foto: ACNSAS)
Deneş îi „dezvăluie” lui Möckel faptul că rănile cicatrizate pe spatele lui Wurmbrand pe care acesta le prezenta ca dovadă pentru torturile suportate din partea Securitătii sunt, de fapt, semne lăsate în urma tratamentului din partea „Siguranţei burgheze”, în anii 1930. Pentru a sublinia credibilitatea sa în faţa lui Möckel, Deneş evocă faptul că l-a cunoscut pe Wurmbrand în detenţie (ACNSAS, SIE 10829, vol. 1, f. 396), iar la Gherla, în timpul reeducării, acesta „l-a înfăţişat pe Isus Hristos ca membru de partid” (ibidem, f. 415).

În acelaşi material, bazat pe discuţiile lui Deneş cu ofiţerul său de legătură în timpul unei întîlniri conspirative în Berlinul Occidental, din 27 aprilie 1972, agentul „GX-36” afirmă că „Wurmbrand face o propagandă demagogică penibilă şi ridicolă de reacţionarism, [...] îşi sfîşie cămaşa în adunări cu credincioşii, îşi arată cicatricele pe care le are şi pe care eu ştiu exact că le are de la tuberculoza lui glandulară care a avut-o” (ibidem, f. 415).

Deoarece acţiunile publicistice contra pastorului nu au dat rezultatele aşteptate, Securitatea îi furnizează lui Deneş, în 1973, „materiale compromiţătoare” suplimentare pe care pastorul Möckel urma să le utilizeze „ca să scrie o carte demascatoare” (ACNSAS, SIE 10829, vol. 5, f. 40). În acelaşi an, i se propune agentului „GX-36” „să scrie o carte documentară împotriva lui ‚Ahasver’ de cca. 150 de pagini, sub forma unui pamflet polemic”. Astfel, ‚Ahasver’ (numele conspirativ al lui Wurmbrand) „va fi demascat ca escroc politic şi religios”. Înaintea lansării, „GX-36”, adică Deneş, „va încerca să pregătească atmosfera în opinia publică” – inclusiv prin intermediul ziarului „Bild” (Raport cu propuneri de demascare a lui ‚Ahasver’, din 9 august 1973, ACNSAS, SIE 10829, vol. 5, ff. 53-56).

În afară de mai multe articole, apărute în diferite ziare din R.F. Germania şi din RDG, în fondurile unor biblioteci germane nu a putut fi depistată o publicaţie de sine stătătoare, adică o carte, îndreptată contra lui Wurmbrand, influenţată direct de acţiunile descrise aici.

Continuîndu-şi operaţiunile de discreditare, Securitatea încearcă să obţină fişele medicale ale lui Wurmbrund pentru a demonstra că „cicatricele ce le are sînt rezultatul operaţiilor ce le-a suferit din cauza afecţiunii pulmonare – TBC – şi nu al maltratărilor din detenţie” (ACNSAS, I 146678, vol. 7, f. 4). În acest scop poliţia politică adună mult material din zona medicală care urmează a fi folosită pentru „demascarea” pastorului incomod (cf. ACNSAS, I 146678, vol. 8, ff. 86, 87, 119-120, 136, 162).

La mijlocul anilor 1970, Ivan Deneş urma să fie angajat ca redactor la Europa liberă. Aflînd despre această decizie, Wurmbrand a protestat public, atrăgînd atenţia asupra faptului că Deneş fusese implicat direct în procesul de reeducare a deţinuţilor politici din penitenciarul de la Gherla, de dinaintea eliberării acestora în 1964, cînd a declarat în faţa colegilor săi: „Cred în victoria socialismului, cum cred în lumina ochilor” (cf. Declaraţia lui Deneş pregătită pentru a fi prezentată în faţa codeţinuţilor, în ianuarie 1964, nedatată, dactilografiată, ACNSAS, I 211772, vol. 7, ff. 1-15, citatul la f. 15. De văzut este şi „Raportul privind felul cum s-au desfăşurat discuţiile pe marginea declaraţiei prezentate de către deţinutul Deneş Ivan în faţa celorlalţi deţinuţi [între care şi Wurmbrand – n.n.] condamnaţi pentru trădare de patrie”, din 20 ianuarie 1964, semnat de lt.maj. de Securitate, Domocoş Iosif, ibidem, ff. 16-17).

Protestul lui Wurmbrand contra lui Deneş din cauza implicării acestuia la reeducarea din Gherla este menţionat atît de [crainicul Europei LIbere] scriitorul Ion Ioanid în memoriile sale, Închisoarea noastră cea de toate zilele, (vol. 2, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, pp. 293 – 294), cît şi în documentele întocmite de către Securitate, păstrate în arhiva CNSAS (cf. ACNSAS, SIE 10829, vol. 2, f. 893). În urma intervenţiei lui Wurmbrand, s-a renunţat la angajarea lui Deneş la Europa liberă.

La discreditarea lui Wurmbrand, stabilit după detenţie în Occident, au participat de-a lungul anilor şi unii reprezentanţi ai cultelor admise în România comunistă. Nu numai reprezentanţi ai cultelor neoprotestante (baptişti, penticostali etc.), ci şi cei ai bisericii evanghelice germane din Transilvania CA, cei ai bisericii sinodo-prezbiteriene lutherane de limbă maghiară şi slovacă (o filială a acestei biserici pentru credincioşi români a fost înfiinţată de Wurmbrand la Bucureşti) sau cei ai bisericii reformate.

În acţiunile sale publice, Wurmbrand s-a dedat deseori la exagerări, la deraieri teologice şi legende inventate pentru a da afirmaţiilor sale o credibilitate mai mare. Tocmai această latură a ieşirilor sale îl făcea vulnerabil şi a uşurat Securităţii nivelarea terenului de contrapropagandă prin extinderea unor posibilităţi operative, atrăgînd în acest joc cu uşurinţă şi ierarhii unor biserici din România care, pe diferite canale, erau stimulaţi să se pronunţe public – mai ales în străinătate - împotriva aserţiunilor pastorului Wurmbrand.

Astfel, într-un „Plan de măsuri privind contracararea activităţii desfăşurate împotriva ţării noastre de Richard Wurmbrand”, din 10 august 1976, este prevăzută şi folosirea fostului episcop al Bisericii Evanghelice (CA), 
Albert Klein (Foto: ACNSAS, I 258189, vol. 1, f. 17))Albert Klein (Foto: ACNSAS, I 258189, vol. 1, f. 17)
Albert Klein (1910-1990, conspirat în documentele cercetate sub diverse nume ca: „Sebeşul”, „Silvestru Dan”, „Dumbravă”, „Păltinişan” sau „Sergiu Nicolaescu”) în acţiunea de „compromitere” a pastorului stingheritor ca „escroc”, „impostor” şi „psihopat”. „Întrucît Albert Klein, episcop evanghelic a fost ales la sfîrşitul anului 1975 în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor”, se spune în „planul de măsuri” citat, „în conlucrare cu Serviciul II din Direcţia I şi UM 0920 – Bucureşti, vom iniţia măsuri ca prin intermediul celui în cauză, să se exercite o influenţă pozitivă asupra lutheranilor din R.F. Germania, Ţările Scandinave şi America, în vederea contracarării propagandei ostile ţării noastre desfăşurate de Richard Wurmbrand” (ACNSAS, I 146678, vol. 7, f. 3).

Referindu-se la acţiunile întreprinse de-a lungul anilor şi contra lui Wurmbrand, colonelul de Securitate Dumitru Bujeniţă reliefează într-un material din 1976 aportul lui „Sergiu Nicolaescu” în cadrul acestor operaţiuni complexe (ACNSAS, R 289570, vol. 1, ff. 69-70). Asta, după ce acelaşi ofiţer a subliniat într-o notă de caracterizare a lui „Silvestru Dan”, din 6 august 1971, că acesta „a luat poziţie hotărîtă şi a influenţat şi alte personalităţi marcante pentru a lua atitudine contra activităţii ostile duse împotriva ţării noastre de Wurmbrand R.” (ACNSAS, R 289570, vol. 1, f. 79; a se vedea şi „Planul de dirijare” din 6 august 1971, ibidem, f. 83).

În jurul lui Wurmbrand s-au ţesut o sumedenie de legende, care, odată cu descătuşarea presei, au fost răspîndite mai ales în perioada post-comunistă prin intermediul unei literaturi memorialistice îndoielnice sau prin articole publicate în ziare care ignorau toate regulile deontologiei jurnalistice. De o largă răspîndire se bucură legenda potrivit căreia Wurmbrand ar fi fost salvat în puşcărie de către muribundul Valeriu Gafencu. În loc s-o folosească el însuşi, Gafencu i-ar fi oferit lui Wurmbrand streptomicina, salvîndu-i astfel viaţa (cf. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Cuvânt înainte de Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp. 154-178).

Gafencu a fost un student gardist, originar din Basarabia, condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru instigarea unor tineri din Iaşi de a participa la rebeliunea din 1941 şi înarmarea unui elev (ACNSAS, P 013125, vol. 1, f. 606, f. 629), pentru recrutarea unor elevi de la Liceul Militar, mijlocită de Paul Miron şi Mircea Bulibaşa, şi organizarea unei şedinţe legionare în viile din regiunea Copou din Iaşi (ACNSAS, P 013138, vol. 1, f. 37). În limbajul justiţiei, din 1941, toate acestea au fost rezumate în formula: „crimă de constituire de asociaţiune şi activitate legionară potrivnică ordinei existente în Stat” (ACNSAS, P 013138, vol. 1, ff. 105v-106).

Pentru întîmplarea cu streptomicina oferită de Gafencu lui Wurmbrand nu există nici o atestare documentară. În folclorul concentraţionar post-comunist, îmbogăţit prin alte povestiri fantastice, naraţiuni pseudoistorice şi colportaje criptice, se mai susţine că Jurnalul de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la creştinarea lui Wurmbrand (Ianolide, p. 161).

Într-un volum intitulat, Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu adunate şi adnotate de monahul Moise. Cuvânt înainte de arhiepiscopul Andrei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 171, se susţine că Wurmbrand s-ar fi convertit în detenţie la religia ortodoxă. O aserţiune similară, tot falsă pe care o respinge cu vehemenţă fiul pastorului în 2009, a fost răspîndită şi într-o revistă şi apoi pe internet. Acolo se susţine că ultima dorinţă a pastorului ar fi fost să devină ortodox (cf. Ioana Maria, opinii, în:Formula AS, nr. 730, 2006).

Dar şi Wurmbrand însuşi a fost un creator de legende autobiografice, folosite cu scopul de a-şi impresiona adepţii şi de a oferi publicului occidental o imagine înspăimîntătoare şi hiperbolizată despre ororile din lumea comunistă.

Pastorul a devenit cunoscut în Occident prin scrieri militant anticomuniste şi acţiuni spectaculoase. În textele sale a recurs la un limbaj propagandistic belicos şi radical. În numeroasele sale lucrări cu tentă teologică şi autobiografică există un amestec de exagerări nestăpînite, neadevăruri şi mistificări zburlite, care nu-i permit unui cititor situat în afara problematicii propriu zise să distingă exact frontiera între realitate, ficţiune propagandistică, zel misionarist şi fantezie religioasă. Tocmai aceste neajunsuri publicistice flagrante au fost folosite de către Securitate în acţiunile sistematice de discreditare şi demonetizare a mesajelor publice ale pastorului.

Într-una din scrierile sale autobiografice, de exemplu, Wurmbrand afirmă că în urma discuţiilor cu un securist care l-a anchetat, acesta s-ar fi convertit la creştinism (cf. Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Stephanus, Bucureşti, 2007, p. 77), iar Gheorghiu-Dej însuşi s-ar fi întors la credinţa creştină, datorită influenţei unei servitoare, ceea ce „i-a dat tăria să se opună stăpînilor lui sovietici” (ibidem, pp. 295-296).

În aceeaşi scriere, Wurmbrand povesteşte şi un episod legat de primirea unui pachet care „conţinea o sută de grame de streptomicină” pe care a oferit-o el codeţinutului [Ion] Sultaniuc, „un antisemit înverşunat”, grav bolnav, care a preferat să moară şi să nu primească „nimic de la un evreu” (ibidem, pp. 139-140). În memorialistica post-comunistă pro-legionară relatarea lui Wurmbrand a fost dezavuată drept „minciună”, susţinîndu-se că Sultaniuc ar fi refuzat medicamentul „nu pentru că era antisemit”, ci pentru că pastorul i-a criticat pe legionari şi l-ar fi denigrat pe Corneliu Zelea Codreanu, afirmînd că acesta era „cumpărat de comunişti” (Cf. Sfântul închisorilor..., p. 183). Totodată i se reproşează lui Wurmbrand, descris ca un om „fără caracter”, că a trecut intenţionat sub tăcere faptul că, în realitate, Gafencu i-ar fi salvat viaţa (ibidem, pp. 179, 181).

O altă versiune a episodului cu streptomicina a fost răspîndită de preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa într-un interviu, îmbogăţind astfel folclorul post-carceral. În interviul amintit, el spune că „după eliberare, Wurmbrand, un evreu convertit care a stat la Tîrgu Ocna cu Valeriu [Gafencu], mi-a spus că primea în închisoare medicamente şi nu ştia de unde vin. Mai tîrziu a aflat că i le trimitea Gafencu. Aşa că antisemitismul, exagerările acestea pe care le-au făcut comuniştii, nu sunt decît nişte poveşti” (cf.Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, cu o prefaţă a mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, p. 46).

Versiune audio, RFE, 11.6. 2014

____________________

(*)  Fritz Cloos a fost scos din reţeaua informativă pe data de 8 iulie 1987, precum rezultă din raportul de abandonare, motivîndu-se acest fapt prin „vîrsta înaintată (78 ani) care nu-i mai permite realizarea în bune condiţii a sarcinilor trasate şi deplasarea la întîlniri”. În raport activitatea lui Cloos este apreciată, specificîndu-se că „[...] a furnizat un număr mare de informaţii, de valoare, care au stat la baza unor acţiuni combinative şi de documentare a activităţii duşmănoase desfăşurate în străinătate de elemente ostile ţării noastre”. 
ACNSAS, SIE 2732, vol. 21, ff. 180-180v


Addenda

 


[1. März 1948. Handschriftliche Erklärung von Richard Wurmbrand, nach einem Verhör]
[1 martie 1948. Declaraţie autobiografică a arestatului Richard Wurmbrand, scrisă în timpul anchetei, în faţa comisarului, G. Petrescu]
1. III. 948
Dată în faţa noastră
(ss) Comis. G. Petrescu
Declaraţie[1]
Subsemnatul Richard Wurmbrand, din Bucureşti, Str. Colonel Orero 22, poştaş al Misiunii Bisericii Norvegiene, solicitat a-mi face autobiografia, declar următoarele:
Sunt născut la Bucureşti, în 26 Martie 1909[2]. Tatăl meu era dentist, mamă-mea gospodină. Când nu aveam decât 2 ani tatăl a emigrat împreună cu întreaga familie – compusă din soţie, trei fraţi mai mari şi mine – la Istambul (Turcia).
Acolo mi-am petrecut toată copilăria. Am făcut acolo 4 clase primare şi 4 liceale.
Tatăl murind, familia noastră a sărăcit. Mama nu mai avea cu ce să mă ţină la şcoală. La urmă, prin anul 1921 cred, mama a venit în România cu cei 4 fii ai ei.
Posedând bine mai multe limbi, nu mi-a fost greu să-mi câştig aici existenţa, deşi eram încă foarte tânăr. Am intrat ca corespondent la o firmă Feher, Nagy şi Kövösy, din Bucureşti, str. Gabroveni.
Nu aveam atunci nici o ideologie precisă, ci-mi trăiam viaţa în vânt.
Prin anul 1924, un afiş lipit pe stradă m-a atras spre un sediu al Partidului Social-Democrat care se deschidea tocmai atunci în str. Brezoianu. Pentru prima oară m-am întâlnit acolo cu oameni la care vedeam convingeri precise, fără să-mi pot da seama însă – aveam abia 15 ani – dacă convingerile acestea erau drepte sau nu.
Am continuat să frecventez meetingurile socialiste, care pe atunci erau legale. Acolo am făcut cunoştinţă curând şi cu tineri comunişti care veneau acolo urmărind scopurile lor proprii. Ţin minte pe Lenuţa Filipovici[3] (mai târziu exclusă din mişcare), Matei Pascu (deportat în Transnistria), Brunescu (mort), Filipescu (mort în URSS), Rottenberg, etc.
Aceştia, văzându-mă dornic a îmbrăţişa un ideal, m-au atras spre ei. La socialişti, lucrurile îmi păreau mai puţin romantice decât la comunişti, care erau crunt prigoniţi. Vedeam că ambele grupări au acelaşi ideal de bine cu deosebirea că comuniştii se arătau mai hotărîţi în lupta pentru dobândirea lui.
Astfel am început să frecventez Sindicatele Unitare (loc legal unde activau şi comuniştii) şi mai apoi am aderat la Uniunea Tineretului Comunist, pe atunci clandestină.
Am început să desfăşor activitatea obişnuită pe atunci a comuniştilor tineri: să împart manifeste, să iau parte la manifestaţia ca d. p. la aceia cu ocazia venirii lui Henri Barbusse în ţară, să fac propagandă comunistă în cercuri mici, etc.
Întrucât făceam toate cu mult entuziasm, dar cu puţină pricepere – lucru firesc la 15-16 ani – Poliţia a devenit atentă asupra mea. Au început un lanţ de arestări, maltratări, înaintări la Consiliul de Război. Nu aş putea spune exact de câte ori am fost arestat. Dar nu era de puţine dăţi.
În 1927 am plecat la Paris, invitat de o rudă a mea, scriitorul Conrad Bercovici. Acesta avea acolo legături de prietenie la Ambasada URSS. M-a introdus acolo. Am făcut impresie prin înflăcărarea mea pentru cauză şi ambasadorul sovietic Rakovski[4] m-a trimis la Moscova să studiez la o universitate comunistă.
La Moscova, am urmat timp de trei ani aşa-numitul KUNMZ (cursul Universităţii pentru Naţiunile Apusene)[5], unde am adâncit cunoştinţele mele marxiste-leniniste, am studiat economia politică, sociologia, limba rusă, etc. Citeam enorm de mult şi m-am străduit să-mi fac o cultură cât mai solidă. Eram acolo coleg şi cu actualul secretar general al Ministerului de Interne, Marin Jianu.[6]
La sfârşitul anului 1928, am întrerupt aceste studii, comunicându-mi-se de reprezentanţa PCR la Comintern – condusă pe atunci de un anume Bădulescu[7], nume conspirativ – că trebuie să mă înapoiez în ţară pentru a lucra în U.T.C.
Am căpătat un paşaport fals austriac cu care m-am dus până la Viena. Iar de acolo, organele de frontieră ale Partidului m-au expulzat prin Cehoslovacia în România. Am trecut toate aceste frontiere clandestin.
Am venit în România în prima perioadă a guvernării naţional-ţărăniste, când mişcarea muncitoarească se bucura de o oarecare libertate. Luam cuvântul la felurite întruniri, dar sarcina mea principală consta în editarea unui organ legal al Tineretului, sarcină pe care am şi înfăptuit-o scoţând o foaie intitulată „Tânărul Luptător”.
În aprilie 1929 am fost arestat împreună cu Ion Horvath, Stelian Ciubotaru şi Elena Balogh, sub învinuirea de a fi scris articole aţâţătoare. Mai târziu a fost prins şi girantul responsabil al revistei, Ion Popescu-Puţuri[8].
A urmat un proces răsunător la Curtea cu Juraţi, care a făcut multă acuzaţie. Nu voi povesti toate peripeţiile acestui proces. În urma lui, am fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională, pedeapsă principală, şi la trei pedepse de 3 luni, 6 luni şi 1 an, fiindcă apologia curajoasă pe care o făceam comunismului era socotită ca ultragiu adus magistraturii.
Întervenind însă o reducere de pedepse la întoarcerea în ţară a regului Carol II, am făcut în total numai 3 ani de închisoare la Văcăreşti şi Doftana. Aici ţineam conferinţe comuniste pentru tovarăşii mei de închisoare.
Liberat în 1932, m-am aruncat imediat iarăşi în lupta comunistă, întâi ca redactor clandestin al Scânteii, apoi ca secretar al Ajutorului Muncitoresc Internaţional. Au urmat iarăşi arestări, prigoniri.
În preziua grevei de la Griviţa am fost ridicat de acasă împreună cu alţi numeroşi fruntaşi comunişti. Fără a avea vreun amestec direct cu greva, am fost totuşi implicat în proces, numai că mă judecam în stare de libertate, împreună cu mai mulţi alţi acuzaţi.[9]
Întrucât am avut iarăşi o atitudine curajoasă de apologie a comunismului, mă păştea o condamnare sigură. Partidul a hotărît atunci să nu mă mai înfăţisez la proces, ci să trec în ilegalitate.
Am fost condamnat în lipsă la 10 ani de închisoare. Partidul m-a trimis la Timişoara, unde urma să lucrez în Comitetul Regional Banat, bine-înţeles clandestin.
Aici s-a produs ruptura cu tot trecutul meu de luptă comunistă, probabil nu prea pricepută, dar, în orice caz, plină de abnegaţie.
Iată şi cum s-a produs această ruptură.
Teroarea împotriva comuniştilor se practica pretutindeni, dar nicăieri ca la Timişoara. Acolo Rîmneanţu, şeful siguranţei, şi Gritta[10], prefectul oraşului schingiuiau de moarte pe comuniştii căzuţi în mâinile lor. Cu 1 lună înainte de sosirea mea la Timişoara ei uciseseră în chinuri pe comunistul Encel[?]. Era lucru precis că dacă eram arestat acolo mă aştepta aceiaşi soartă.
Secretarul regionalei, sub care aveam de lucrat, era un anume Dudaş, descoperit mai târziu a fi fost în serviciul acoperit al Siguranţei. Era ungur de origine. Acum este condamnat la Budapesta pentru participare la complotul reacţionar al lui Bela Kovacs[11] contra democraţiei.
Eu nu ştiam că el e agent acoperit. Dar purtarea lui mi se părea de la început ciudată. Era necinstit în cele materiale, imoral în relaţii cu muncitoare, ş.a.m.d. Pe mine mă pizmuia, crezând că - prin capacităţile mele – îi voi lua locul la şefie.
Deşi eram condamnat la osândă grea şi aş fi trebuit să ies numai noaptea, cu mari precauţiuni, el mi-a poruncit odată, sub un pretext oarecare, să mă duc la tipografia clandestină dimineaţa pe la 11, indicându-mi şi traseul exact pe care să-l parcurg.
Pe acest traseu mă aştepta poliţie în frunte cu Serghie Urbaciov, fost comunist de seamă, tovarăş al meu de închisoare, trecut în slujba Siguranţei.
Am fost arestat. Lesne de închipuit este breşa morală pe care a produs-o în mine arestarea precis pusă la cale de propriul meu superior în partid şi operată de unul cu care suferisem alături în închisoare. Şi eram în mîinile zbirilor celor mai răi, care nu au întârziat să se poarte după maniera lor.
Nu am rezistat. Eu, altădată cunoscut pentru faptul că refuzam să fac orice declaraţii, de astă dată am fost slab – numai Dumnezeu, care ştie tainele inimii, mi-e martor cât de mult am regretat şi regret acel moment – şi am dat declaraţii. Nu am destăinuit tot, dar a fost deajuns să spun 2-3 adrese corespunzătoare. Respectivii fiind arestaţi şi supuşi şi ei unui tratament barbar, au spus şi ei pe alţii, aceia pe alţii. Acum când văd lucrurile într-o altă lumină, îmi dau seama că de fapt Poliţia din Timişoara nu a aflat de la noi toţi multe lucruri noi. Îmi închipui că ea trebuie să fi ştiut o mare parte de la informatorii pe care-i avea dinainte de mişcare. Dar acum ea avea patrulă să opereze toate arestările şi să însceneze un proces cum îi plăcea, fără să-şi decopere informatorii.
Când am văzut cum cei 2-3 daţi de mine dau pe alţii, aceia pe alţii ş.a.m.d., eu m-am îngrozit. Era ziua cea mai tragică a vieţii mele. Am vrut să mă sinucid, dar am fost observat şi împiedicat. Slăbiciunea unui moment făcuse din vajnicul luptător de altădată o cârpă.
M-au dus la Siguranţa din Bucureşti, la Inspectorul Vintilă Ionescu, unde au căutat să afle de la mine mai multe despre organizaţiile de Partid din afara Timişoarei. Să fi vrut însă şi tot nu aş fi avut putinţă să le fac serviciul, fiindcă organizaţia conspirativă era de aşa fel încât fiecare cunoştea numai ramura sa. M-am limitat deci la generalităţi şi teorii despre organizaţia comunistă în general, care însă şi ele îi uimeau, fiindcă acum mi-am dat seama că conducătorii Siguranţei nu ştiau nici lucrurile cele mai elementare despre structura mişcării comuniste. Vorbind despre aceasta, care se putea găsi în orice carte bună comunistă franceză, le-am făcut lor o bună impresie, fără a mai dăuna nimănui.
Căutam însă – sunt pastor, vorbesc ca înaintea lui Dumnezeu – şi vreau să fiu cinstit în toate – să câştig favoarea lor pentru a scăpa de anii de închisoare care mă păşteau şi care ar fi fost imposibil de suportat, spre deosebire de cei din trecut, fiindcă aş fi fost privit cu dispreţ de atâţia tovarăşi care sufereau din cauză că eu nu am fost la înălţimea datoriei mele.
A urmat procesul din Timişoara în care – în bună parte, ca rezultat al atitudinii mele în apărare – numai puţini – cred că vreo 6-7 au fost condamnaţi, iar ceilalţi toţi achitaţi. Am fost achitat şi eu.
La condamnarea mea în procesul ceferiştilor am făcut opoziţie, susţinută cu mulţi bani de familia mea. Sentinţa a fost anulată.
Eram liber. Trecutul meu comunist se prăbuşise. În închisoare încă, nu mărturisisem niciunuia din tovarăşii mei tot ce s-a întâmplat şi cum, fiindcă ştiam că ar fi fost zadarnic. O revenire nu mai exista. Partidul nu mai reprimea în nici un caz pe cineva ca mine. Pe de altă parte, tovarăşii aceştia pe care într-un moment de decădere sufletească îi trădasem, erau toată viaţa mea. Doream să rămân cât mai mult în preajma lor. Dar, desigur, nu s-a putut. Vestea că Wurmbrand a trădat s-a lăţit. Niciodată nu am reuşit să am cu vreun tovarăş de seama de partid o explicaţie despre cele întâmplate. Astfel au luat formă împrejurul meu zvonurile cele mai fanteziste. Oamenii care duceau o viaţă conspirativă şi vedeau pretutindeni primejdii, îşi închipuiau că eu lucrez contra lor.
Când colo, adevărul era că eu petreceam nopţi plângând cele întâmplate şi mi-aş fi dat jumătate din viaţă pentru a le putea repara şi pentru a umple prăpastia care se săpase între mine şi idealul tinereţii mele.
Trebuind să-mi câştig existenţa, am ocupat un serviciu bine retribuit ca corespondent în limbi străine la o societate comercială „Fides” S.A. din Str. Doamnei. Pierzând orice suport moral, duceam acum o viaţă fără căpătâi în chefuri, jocuri de noroc şi destrăbălări, căutând să-mi uit amarul.
Siguranţa mă chema din când în când  crezând că eu îi pot da relaţii despre membrii partidului, mă ameninţa şi-mi oferea bani. Dar eu nu aveam nici dorinţa, nici putinţa de a-i face serviciile cerute, deoarece, bineînţeles, toţi tovarăşii se fereau acum de mine. Nu puteam spune decât generalităţi sau îi făceam traducere dintr-o revistă comunistă germană sau franceză, ca să nu ajung iar pe mâna lor.
Nedrepte au fost zvonurile care s-au format împrejurul meu. În afară de cei din Timişoara, asupra cărora am dat declaraţii în împrejurările descrise mai sus, nu am denunţat niciodată pe nici un comunist Siguranţei. [12]
Revenind la şirul povestirii:
Lucram la soc. Fides. Curând m-am îmbolnăvit însă de tuberculoză, rezultat al anilor de închisoare. M-am dus mai întâi la sanatoriu la Predeal, apoi într-un sat la Noua. Asta era în 1937.
Acolo am cunoscut pentru prima oară Biblia. Citind Noul Testament cu viaţa lui Isus atâta de curată, de frumoasă, de luminoasă, am comparat-o cu viaţa mea stricată, pătată, păcătoasă şi am aflat că Isus îţi oferă putinţa de refacere a vieţii prin pocăinţă şi iertarea păcatelor. M-am adâncit în doctrina creştină, care până atunci îmi era necunoscută, am crezul în Isus şi în viaţa veşnică. Eram fericit să fi găsit un liman pentru sufletul meu zbuciumat, eram fericit să fi găsit oameni - credincioşii – care nu se dau înapoi dezgustaţi, înaintea unui păcătos, ci îl primesc cu drag, îndemnându-l să apuce o cale bună.
M-am botezat în Martie 1937. Credinţa mergea crescând. Aveam iar bucuria vieţii. Eram convins că, pe altă cale, voi putea fi iaraşi de folos oamenilor mei.
La 1 aprilie 1939, Misiunea Bisericii către Evrei, condusă atunci de pastorul Allison, m-a angajat ca secretar al ei, apreciind capacităţile mele şi râvna mea pentru Hristos.
Pastorul părăsind ţara, scurt timp înainte de începerea războiului, am rămas eu la conducerea comunităţii, iar la începutul 1941 am primit hirotomia de pastor.
Am condus biserica în toţi anii războiului şi dictaturii antonesciene. Am predicat deschis contra războiului, biserica noastră a fost închisă, eu am fost de mai multe ori arestat, maltratat, trimis în judecată. Liber, organizam ajutorarea miilor de credincioşi care umpleau închisorile precum şi a evreilor din Transnistria, luând mari riscuri asupra mea.
În timpul războiului, Misiunea noastră a fost preluată şi ajutată în toate aceste scopuri de societatea misionară suedeză.
După încheierea păcii, pastorul norvegian Magne Salheim s-a mutat din Galaţi la Bucureşti şi a preluat conducerea Misiunii Bisericii Norvegiene, eu lucrând sub el.
În calitatea aceasta, munca mea consta din publicarea Evangheliei şi organizarea împreună cu el a unei largi acţiuni de ajutorare. Mai ales în timpul secetei am ajutat diferite instituturi cu mari cantităţi de alimente, haine şi bani.
Munca de ajutorare continuă şi acum prin Crucea Roşie Română, căreia i-am cedat într-o singură lună 12 vagoane de alimente şi untură de peşte cu valoare de peste 50 milioane lei.
Cu acţiunea asta de ajutorare şi predicarea Evangheliei eram ocupat până în momentul arestării.
Nu desfăşor din 1934 nici o activitate politică de nici un fel, ci caut numai să-mi împlinesc slujba de servitor al lui Hristos.
Aceasta-i declaraţia mea pe care o semnez.
(ss) Pastor R. Wurmbrand
1 Martie 1948
Ştersături şi adaosuri făcute de mine.
(ss) R.W.
ACNSAS, I 146678, vol. 6, ff. 81-87




[1] Document manuscris. Transcriere: Elena-Irina Macovei.

[2] Corect: 24 martie 1909.

[3] Elena Filipovici care a purtat ca ilegalistă numele conspirativ „Maria Ciobanu“, victimă a represiunilor staliniste, condamnată la moarte la 15 decembrie 1937, la vîrsta de 34, în timpul emigraţiei în Uniunea Sovietică, asemenea lui Marcel Pauker, Cristian Rakovski, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, Elek Köblös („Balthazar“, „Bădulescu“, „Dănilă“, care între 1924 şi 1927 fusese liderul P.C.R.) ş.a. A activat în mişcarea social-democrată, apoi în cea comunistă devenind secretară a C.C. al U.T.C. şi redactor responsabil al ziarului „Tineretul socialist“. A lucrat în Comisia Centrală de Femei a C.C. al P.C.R. şi a făcut parte din comisia de pregătire a celui de-al V-lea Congres P.C.R., din 1931, fiind aleasă în C.C. şi în Biroul Politic. Între anii 1935 şi 1937 a fost membră a Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste (Cominternul).

[4] Cristian Rakovski (1873-1941), medic, revoluţionar de profesie, membru în conducerea internaţionalei comuniste, Cominternul, diplomat sovietic, victimă a epurărilor sîngeroase iniţiate de Stalin. Apropiat de Constantin Dobrogeanu Gherea şi scriitorul Panait Istrati, iniţial prieten cu Marcel Pauker (1896-1938) şi el o victimă a terorii staliniste (Marcel Pauker. „Ein Lebenslauf. Jüdisches Schicksal in Rumänien 1896-1938”. Mit einer Dokumentation zu Ana Pauker / Marcel Pauker. O biografie, ed. William Totok/Erhard Roy Wiehn, Konstanz, 1999.)

[5] KUNMZ: Universitatea Comunistă pentru Minoritățile Naționale din Partea de Vest a Țării „Julian Marchlewski” (în rusă Коммунистический университет национальных меньшинств Запада имени Мархлевского - КУНМЗ), instituție de învățământ din Moscova care a funcționat sub conducerea Cominternului între anii 1922–1936 şi care avea numele primului rector, comunistul polonez Julian Baltazar Marchlewski (1866-1925, „Karski”, „Kujawiak”).

[6] Generalul Marin Jianu a fost la începutul anilor 1950 ministru adjunct de interne.

[7] „Bădulescu“ era numele conspirativ al lui Elek Köblös (1887-1938).

[8] Ion Popescu Puțuri (1906-1993), istoric, membru PCR din 1932, ilegalist. În 1949 a fost Director general al Agenției Române de Presă AGERPRES, ambasadorul R.P.R. la Budapesta, în 1956, membru al C.C. al P.C.R., director al Institutului de Istorie al Partidului, l-a apărat pe Nicolae Ceaușescu în timpul Congresului al XII-lea al P.C.R., din 1979, cînd acesta fusese criticat de Constantin Pârvulescu (1895-1992), cofondator al P.C.R., în 1921, unul din cosemnatarii „scrisorii celor 6”, din 1989, alături de Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu și Silviu Brucan.

[9] Greva de la Atelierele CFR Grivița a avut loc la 16 februarie 1933, în urma intervenţiei armatei şi jandarmeriei - care au deschis focul - au murit 7 persoane. Negocierile delegaţiei greviştilor (din care au făcut parte militanţi ai stîngii, Gheorghe Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Panait Bogătoiu, Constantin Doncea, Alexandru Petea și Ilie Pintilie) cu direcţia atelierelor au eşuat. Gheorghiu-Dej, Stoica, Doncea împreună cu peste 120 de alţi muncitori au fost arestaţi şi condamnaţi. Represiunea sîngeroasă şi condamnările la închisoare au intrat în istoriografia comunistă sub denumirea generică de „Griviţa Roşie“ (cf. Ştefan Pascu, Istoria României. Compendiu, Editura didactică şi pedagogică, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, pp. 394-397).

[10] Probabil Ovidiu Gritta, chestor în anii 1930.

[11] Béla Kovács (1908-1959), lider al Partidului Micilor Agrarieni (Kisgazdapárt), arestat în 1947, eliberat dintr-un lagăr sovietic în 1956, ministrul agriculturii în guvernul revoluţionar al lui Imre Nagy, în 1958 deputat în parlamentul de la Budapesta.

[12] Alte detalii despre implicarea lui Wurmbrand în întîmplările de la Timişoara, în: William Marin/Ion Luncan, Două secole de luptă revoluţionară în sud-vestul României, Facla, Timişoara, 1984, pp. 95-96.

***



[20. Juni 1972. Bericht bezüglich des Appells, der von den rumänischen Behörden und einigen offiziell anerkannten Religionsgemeinschaften als „Sekten” diffamierte neoprotestantische Glaubensgemeinschaften aus Rumänien unter dem Titel „An die christlichen Kirchen der ganzen Welt” im Ausland veröffentlicht wurde. Das Dokument bezieht sich auch auf die Tätigkeit von Richard Wurmbrand]

[20 iunie 1972. Notă cu privire la apelul intitulat „Către bisericile creştine din toată lumea“ trimis în străinătate de reprezentanţii unor „secte religioase“ din România. Document cu referiri la Richard Wurmbrand]

Ministerul de Interne Strict secret
Nr. 121/0081406 din 20 iunie 1972

Notă
privind „apelul“ trimis în străinătate de unele elemente duşmănoase din rândul sectelor religioase din România

Cunoaştem că recent un grup de „reprezentanţi“ ai unor secte religioase din ţara noastră a trimis în străinătate, pe căi ilegale, un „apel“ intitulat „Către bisericile creştine din toată lumea“.
„Apelul“ are un accentuat conţinut duşmănos la adresa regimului nostru, scoţând în evidenţă „persecuţiile şi oprimarea religioasă“ la care ar fi supuşi credincioşii din România. El semnalează o pretinsă lipsă de libertăţi religioase, prigoana şi persecuţiile la care ar fi supuşi credincioşii din unele părţi ale ţării, menţionându-se judeţele Satu Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Mureş, Braşov, Bacău, Gorj, Galaţi şi partea de nord a Moldovei. Se arată că au fost închise lăcaşurile cultelor baptist, creştin după evanghelie şi penticostali, au fost arestaţi şi condamnaţi: compozitorul de muzică religioasă Iacob Alecu din Sibiu, pastorii Caraman Constantin, Răscol Victor, Mihai Cornel, Răscol Emanoil, fraţii Tarnavski etc. În material se arată, de asemenea, că autorităţile române ar fi dispus dărâmarea unor lăcaşuri de cult în oraşele Dej şi Lugoj şi ar fi concediat diferiţi predicatori, declanşându-se „o vastă campanie de reprimare a religiei şi activităţilor de cult“.
„Apelul“ cere credincioşilor din toată lumea, opiniei publice mondiale, „să-şi unească eforturile, să-şi ridice glasul şi să facă presiuni pentru respectarea drepturilor în România şi pentru eliberarea cât mai grabnică din închisori a tuturor deţinuţilor pentru activităţi religioase“.
De menţionat că o parte din materialul amintit a intrat în posesia fugarului Richard Wurmbrand, care l-a publicat în fiţuica pe care o editează, folosindu-l astfel în campania ostilă ţării noastre desfăşurată în Anglia, pentru „a dovedi lipsa de libertăţi religioase din România“, precum şi „existenţa unei biserici clandestine în ţară“. Menţionăm că „apelul“ a fost difuzat congregaţiilor religioase din Marea Britanie (subl.n. – W.T.).
Raportăm că „apelul“ sus-menţionat este semnat de un grup de nouă cetăţeni din România, în numele „Comitetului de ajutorare a celor persecutaţi şi de informare a opiniei publice mondiale“.

Către,
Bisericile creştine din toată lumea

Aducem la cunoştinţa creştinilor din toată lumea, opiniei publice mondiale, căci în România, ţara sutelor de mii de credincioşi, puţina libertate de a se închina lui Dumnezeu este din nou violată în modul cel mai flagrant.
De pe la mijlocul anului 1970 autorităţile au declanşat o vastă campanie de reprimare a religiei şi a activităţilor religioase. Aceasta a început cu publicarea unei legi care interzice orice adunare a bisericilor neautorizate sau a grupurilor de credincioşi, sub motiv de trândăvie, pierdere de timp etc., aplicându-se amenzi între 1.000–5.000 lei credincioşilor din judeţele: Satu Mare, Bistriţa, Târgu Mureş, Baia Mare, Braşov, Bacău, Târgu Jiu, Galaţi, nordul Moldovei şi altele. De menţionat este faptul că Biserica Baptistă din Baia Mare posedă autorizaţie de funcţionare şi totuşi au fost amendaţi cu sume mari, aflându-se în judecată cu autorităţile şi în prezent.
Numai în primele şase luni de la apariţia decretului s-au aplicat credincioşilor amenzi în valoare de peste 500.000 lei. Persecuţiile au continuat să crească în intensitate. La sfârşitul anului 1970 a fost judecat şi condamnat la 8 ani închisoare compozitorul de muzică religioasă Iacob Alecu din oraşul Sibiu. Au fost închise numeroase localuri de rugăciune ale cultelor: Baptist, Creştini după Evanghelie, Penticostal, din toate judeţele ţării. Asemenea cazuri avem în Dej, Lugoj şi altele, unde ele au fost şi dărâmate. Numeroşi pastori şi predicatori au fost scoşi din funcţii.
S-a limitat activitatea cu tineretul în biserici, autorităţile amestecându-se chiar şi în fondurile băneşti ale bisericilor, cu toate că nu finanţează ei cu nimic.
Anul 1971 a început cu numeroase percheziţii domiciliare, soldate cu confiscarea a numeroase Biblii, cărţi de cântări şi alte cărţi cu caracter religios. Persecuţiile au crescut în intensitate, şi în luna octombrie 1971 au fost arestaţi pentru activitate religioasă şi internaţi fără a fi judecaţi pastorii: Caraman Constantin, Răscol Victor, pastor pentru ţigani, fostul dirijor de cor Mihai Cornel, fraţii Tarnavschi, Răscol Emanuel etc.
Cerem credincioşilor din toată lumea, opiniei publice mondiale, tuturor oamenilor de bună credinţă, să-şi unească eforturile, să-şi ridice glasul şi să facă presiuni pentru respectarea libertăţilor religioase din România şi pentru eliberarea cât mai grabnică din închisoare a tuturor deţinuţilor pentru activităţi religioase.
Comitetul de ajutorare a celor persecutaţi şi de informare a opiniei publice mondiale, România, 1971.

[semnături indescifrabile]

ACNSAS, SIE, dosar nr. 4, vol. 1, ff. 252–254, în: Florica Dobre (coord.), Securitatea. Structuri-cadre, obiective şi metode, vol. II (1967-1989), (Die Securitate. Struktur und Kader, Ziele und Methoden, Bd. II, 1967-1989), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006., pp. 410-411.

***

[15. März 1974. Referat der Securitateeinheit U.M. 0920/F bezüglich rumänischer Emigrantenorganisationen aus England. Hier veröffentlichen wir bloß einen Auszug aus dem umfangreichen Dokument, in dem Richard Wurmbrand erwähnt wird, der im Auftrag der Securitate von zahlreichen Kirchenvertretern aus Rumänien im Ausland diffamiert und diskreditiert wurde – auch von einigen Repräsentanten der Evangelischen Kirche aus Siebenbürgen [AB]. Die konkreten Anweisungen, die Berichte dieser Kirchenleute nach der Ausführung der Aufträge sowie die Berichte Dritter über den Ablauf und den Erfolg dieser Desinformationsoperationen lassen sich heute anhand zahlreicher Dokumente belegen]


[15 martie 1974. Referat întocmit de U.M. 0920/F cu privire la organizaţiile emigraţiei române din Anglia. Aici reproducem doar fragmentul - dintr-un amplu document – în care se face o referire la Wurmbrand despre care unii ierarhi ai celorlalte culte din România aveau sarcina dez-informativă să-l discrediteze în ţară şi-n străinătate şi să răspîndească zvonuri tendenţioase legate de el]

Ministerul de Interne Strict secret
U.M. 0920/F
Nr. F. 600/0018836
din 15 martie 1974

[...]

6. Evanghelismul Subteran

(„Underground Evanghelism“)

Are sediul la adresa: 16 Morden Road, London S.W. 193 B 7, desfăşoară propagandă religioasă, anticomunistă, folosind însemnate fonduri materiale şi resurse umane. Astfel, există un numeros personal în diferite ţări care selectează, traduce, tipăreşte şi introduce literatură religioasă şi de propagandă în ţările socialiste.
În anul 1973 s-au tipărit în mai multe limbi 2,5 milioane exemplare de astfel de cărţi, broşuri, manifeste etc., care au fost difuzate în ţările socialiste.
De asemenea, „Evanghelismul Subteran“ traduce şi tipăreşte rapoarte şi lucrări primite – pe căi ilegale – de la diverşi „credincioşi şi persecutaţi din ţările comuniste“. În acest sens a fost tipărită o carte scrisă de un „credincios“ din U.R.S.S., pe nume Serghei Kourdakov. Din R.S. România au primit şi prelucrat două scrisori cu caracter duşmănos, referitoare la situaţia religiei şi a bisericii din ţara noastră în general. Una din aceste scrisori, pretinsă a fi redactată în numele „comitetului de ajutorare a celor persecutaţi şi de informare a opiniei publice mondiale“, se adresează bisericilor creştine din întreaga lume, iar cealaltă se intitulează „scrisoare deschisă, România 1971“ şi este destinată secretarului general al O.N.U.
Această organizaţie tipăreşte şi răspândeşte literatură de propagandă religioasă şi pentru Occident, prin care atrage atenţia asupra „persecuţiilor din ţările comuniste“.
Organizează emisiuni de radio cu conţinut religios-propagandistic în toate limbile şi către toate ţările socialiste. În 1973 s-au efectuat 2.656 de astfel de emisiuni, fiecare a câte un sfert de oră, cheltuindu-se suma de 150.000 lire sterline. Emisiunile se fac din Portugalia, cea adresată „credincioşilor“ din România având loc duminica dimineaţă.
O altă cale de transmitere a materialelor întocmite o reprezintă poşta internaţională.
Din raportul prezentat de D. Smith (directorul pentru operaţiunile continentale) la şedinţa anuală din 10 noiembrie 1973 a rezultat că în prezent organizaţia are peste 500.000 de adrese prelucrate în computere, la care se trimit biblii, literatură religioasă etc.
Organizaţia acordă o atenţie deosebită delegaţiilor ansamblurilor artistice, echipajelor unor nave – unde se găsesc „persoane de încredere“ – pentru introducerea unor astfel de materiale.
„Evanghelismul Subteran“ este preocupat şi de asigurarea unui „fond de ajutorare a bisericilor şi cultelor ilegale“, a conducătorilor acestora şi a familiilor celor „persecutaţi“. În acest scop se folosesc forme şi metode legale. Organizaţiile
comerciale trimit cadouri, inclusiv automobile, ajutoare băneşti etc.
În ce priveşte ţara noastră, o activitate susţinută desfăşoară teologii Hunter şi David Hatwai, care vizitează R.S. România, unde aduc o cantitate însemnată de biblii şi scot o serie de materiale.
Fondurile acestei organizaţii provin în special din colete publice. Numai cu ocazia şedinţei anuale din 1973 au fost strânse fonduri de mii de lire sterline.
Preşedinte şi fondator al „Evanghelismului Subteran“ este preotul L.J. Bass.
Există semnalări că Richard Wurmbrand organizează acţiuni ostile ţării noastre şi prin intermediul organizaţiei menţionate (subl. n. – W.T.).
[...]

ACNSAS, SIE, dosar nr. 4, vol. 1, ff. 14–26 în: Florica Dobre (coord.), Securitatea. Structuri-cadre, obiective şi metode, vol. II (1967-1989), (Die Securitate. Struktur und Kader, Ziele und Methoden, Bd. II, 1967-1989), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006., vol. 2, pp. 430-431.

***


Siehe auch - a se vedea si:


Serial RFE



William Totok / Elena-Irina Macovei despre Fritz Cloos în „Caietele CNSAS” nr. 14 (2/2014), pp. 201-219





Zum gleichen Thema - weiter hier. Mai departe aici.